Șosete de lână

În vremuri ce par definitiv apuse, bunicile împleteau șosetele din lână pentru tot familionul. Cel puțin la mine în familie asta era regula. De cum venea iarna bunica ne lua măsura la picior sau daca nu ne prindea prin preajma ei trebuia să trimitem din timp o pereche ruptă să o aibă de model la mărime. Le făcea din lână mai aspră împletită cu un fir de bumbac, să fie mai rezistente. Cu toate acestea primăvara eu scoteam la reformă cel puțin doua perechi. Lâna bună era deșirată și facută ghem ca apoi să se încorporeze parțial într-o pereche nouă. Cum șosetele erau cam aspre, la mersul pe munte foloseam o pereche de sosete de bumbac, trase direct pe piele și apoi cele de lână peste ele. Încă nu aveam acces la șosetele din lână cu firul lung și foarte subțire care se pot purta direct pe piele. Sunt apropape sigur ca așa cum puțină lume mai trage pe film, mai curând din nostalgie decât din nevoie, tot asa puține bunici mai tricotează șosete de lănâ. Doar dacă nu ajungi pe undeva pe aiurea, prin Viscri, unde se tricotează încă de zor șosete de lână pentru clienti nemți ori pe vre-un coclau al Branului sau în Apusenii răsfirați pe muchii de deal, cu mutători de fân uitate de vreme.

Pe culmea de deasupra Sălciuei am ajuns cu foarte mulți ani în urmă. Un loc liniștit unde nu se ajungea tocmai lesnicios, urcând cu piciorul pret de 45 de minute, plecând de la gura peșterii Huda lui Papară. La troița din creasta dealului am întâlnit de fiecare dată femeile din sat care “grijeau la jite” cât îi ziua de lungă. Ca să nu stea degeaba, între două mulsuri și mânatul vitelor la adăpat împleteau de zor șosete de lână. Le-am regăsit de mai multe ori în decursul anilor, de parcă ne-am fi dat intâlnire. Dar nici nu-i de mirare; “jitele” trebuie mulse zilnic, duse la adăpat. Interesant că nu există ciurdă sau stână de vară, fiecare îngrijind de animalele proprii. La ultima tură de anul trecut, le-am întânit din nou. La troița ce marchează intersecția potecilor de la Hudă spre Vânătare (peștera și ponorul ce delimitează sistemul carstic Huda lui Papară) ne-am oprit la o vorbă cu una din femei. Tricota de zor ciorapi dintr-o lână roșie. Mainile noduroase se miscau cu o dexteritate nebănuita altfel. Mi-a plăcut detaliul și am fotografiat doar mâinile. Ceva mai încolo, mergând pe muchia dealului am văzut apropiindu-se de noi o femeie voinică, bunică după vârstă, ce căra în spate cu destulă lejeritate un balot de fân. În acest timp mâinile nu-i stăteau de loc, împletind cu 4 ace șosete de lână. Am intrat în vorbă, povestind despre “jite”, sat, târguri și sărbători, și inevitabil despre șosetele de lână pe care le făcea… pentru toată familia ☺, “pentru iarnă când o fi mai frig”. Evaluarea mea era corectă. Cam doua perechi de cap de familie, și cum are familie mare, toată vara impletește șosete… pe deal… la “jite”… că doar cum o să stea “geaba”. Și tot ca să nu stea degeaba mai lua câte o sarcină de fân să o ducă în sat, la vaca ce-o “fătat” de curând. În timp ce o țineam de vorbă, în jurul meu fotografii apasau de zor pe declanșatoare. Din când în când își potrivea năframa de pe cap cu un gest stereotip. Ăsta era momentul. Am predat ștafeta de intelocutor și pe nesimțite am trecut în tabăra fotografilor pândind “momentul decisiv”. “Vai maică, da asa filmată n-am mai fost de mult…. Mă dati la televizor ?” întreba în șagă bunicuța noastră, intrând în joc cu vădită plăcere. De aici încolo a dispărut și ultima umbră de crispare și discuția a continuat  despre “copchii de la oras” “pruncii ai mici din sat”, mai cu politică mai fără.

Apropierea de interlocutor, depășirea barierelor se face doar intrând în dialog, însă unul de bun simț, fără a agresa în vre-un fel. Exista o perioadă de tatonare, de studiere în care trebuie să vezi dacă există potential pentru o fotografie expresivă la interlocutor. Nu orice țăran este expresiv, nu orice peisaj de la țară este autentic, ele trebuie căutate și înțelese înainte de a fi fotografiate. Fără îndoială, fotografia de acum e deasupra celor anterioare, făcute tot aici, de-a lungul anilor.

Dar cel mai important, am aflat ca teoria mea cu privire la șosetele de lână se verifică încă în practică deși din ce in ce mai rar.

“Aparatul foto este un instrument care îi învaţă pe oameni cum să vadă, fără un aparat de fotografiat.” Dorthea Lange

Adaugat: 8 august 2014
la 14:53 de Mihai Moiceanu

 Tag-uri: , , , ,


Categoria: phototour in Romania, povestea unei fotografii, Transilvania
Facebook

Comentarii: Nici un comentariu


Viscri

… sau locul cu întâmplări hazlii.

De Viscri a auzit toată lumea de când prințul Charles si-a cumărat aici o reședință. Nu mai vorbesc acum dupa ce Travel Channel a difuzat filmul Wild Carpathia. O parte importantă a filmului a fost facut la Viscri, la celebra biserică fortificată și în imprejurimi. Când se vorbește de peisajul tipic transilvan e greu să nu te gandești la dealurile line, vaile largi, pășunile ce unduiesc în jurul satului, localitățile adunate în jurul cetăților fortificate, cu ulițe largi prin care gospodarii sași parcă au prevăzut că vor trece șosele cu patru benzi.

În drumul către biserica fortificată, de-o parte și de alta a uliței sunt două șiruri de peri, din aceia cu fructe tari, zemoase, ce se conservă bine peste iarnă. Asteptând să intrăm să luam masa la o pensiune, văd un vechi Volskwagen Passat model omienouăsuteprimăvară, din acela cu bară de protectie zdravănă, cu borduri de cauciuc. Vijelios, VW urcă către bisercă pe drumul pavat cu pietre de râu. Brusc șoferul se hotăraște să execute binecunoscuta întoarcere din 3 mișcări. Energic virează la stănga, “bagă” în marșarier și cu aceeași energie se proptește sec și zdravăn in trunchiul unui păr. Cum la sfărșit de octombrie perele de iarnă-s gata de cules, acestea se prăvale ca o grindină naprasnică peste biata mașină care sună a doagă golită. Portiera se deschide brusc și din mașină coboară o duduie, cu ochii mari de întamplarea neașteptată rămanând preț de cateva momente total perplexă, neînțelegând fenomenul de grindină cu pere. Constată că nu a fost un atac extraterestru și cu frica de a nu fi prinsă asupra faptului o zbughește cu mașina după coltul uliței. Printre hohotele de râs povestesc scena grupului de fotografi din America de Nord care tocmai se cinsteau cu o pălincă inaintea mesei de prânz. Pe masă în două vailinguri mari ne așteaptă o delicioasă ciorbiță cu perișoare și smântânâ, dreasă din greu, așa ca-n Ardeal. Un canadian zdravăn termină din doua suflări prima farfurie și cu oarecare timiditate întrebă dacă mai poate servi încă o porție. De la bucătărie i se aduce din nou vailingul cu ciorbă și omul nostru nu se oprește decât la a treia porție. După un gulaș delicios și un cozonac cu stafide și nucă, toate făcute de două gospodine din sat, canadianul nostru, cu evidentă jenă în glas mai cere o porție de ciorbă. Gospodinele noastre fac ochii mari, dar evident flatate, ii mai aduc încă o data vailingul. Printre înghițituri omul declară ca în viața lui nu a mâncat o “soup” așa delicioasă și finalizează apoteotic cu a patra farfurie ☺

După așa o masă copioasă plecăm in corpore să fotografiem celebra Biserică fortificată, monument de istorie aflat pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Biserica, deși mică, este una din cele mai spectaculoase construcții de gen din Transilvania. Curtea mică a bisericii nu permite fotografiere întregului edificiu decât cu un obiectiv cu o focală extrem de scurtă. Un fisheye ar fi potrivit însă curbura imaginii nu este cea mai bună soluție în fotografiile de arhitectură.  Nu mă deranjează curbarea orizontalelor cât cea a verticalelor, de altfel în fotografia de arhitectură se cere ca verticalele construcțiilor să fie reprezentate ca verticale în fotografie. O soluție este folosirea unui obiectiv superangular foarte scurt, dar care păstrează rectiliniaritatea, și realizarea unei imagini panoramice. Pentru ca dezideratul meu cu privire la verticalitate să fie îndeplinit trebuie ca la momentul fotografierii planul senzorului camerei să fie în plan vertical. În consecință camera trebuie să se afle într-o elevație situată în planul median al subiectului. Am urcat la etajul 2 al muzeului bisericii – situat în zidurile de apărare – ajungând astfel aproape la mijlocul înălțimii bisericii – socotită fără turn. Am montat trepiedul într-o poziție extrem de dificilă, am orizontalizat planul de rotație și am făcut 4 cadre. Montate apoi ca o panoramă imaginea rezultată are aerul unei fotografii făcute cu “fisheye”-ul dar la care verticalele bisericii sunt reprezentate vertical în fotografie. Nu am uitat de punctul nodal și de celelalte rigori necesare la fotografierea unei panorame. A rezultat o panoramă de aproape 180 de grade. Si iată cum numitorul comun al panoramei mele și al ciorbei de perisoare este numarul 4 și satul Viscri ☺. Totuși coincidențele nu se opresc aici: dacă ajungeti la Viscri nu uitați să cautați casa cu numarul 44. Acolo veți mânca o ciorba de perișoare dumnezeiască ☺

Adaugat: 16 aprilie 2014
la 8:15 de Mihai Moiceanu

 Tag-uri: , , , ,


Categoria: phototour in Romania, povestea unei fotografii, Transilvania
Facebook

Comentarii: Nici un comentariu


« Postari mai vechi