De mai mult timp mă tot gândesc dacă e nu ar fi bine ca pe lângă fotografiile care ilustrează o poveste să nu mai adaug și altele care fie să completeze fie să urmeze povestea. Comentariul lui Cezar mi-a dat imboldul așa că iata în ce context am făcut fotografia Elenei. Nu ma refer aici doar la Litloy ci la Vesteralen regiunea situată dincolo de Cercul Polar de Nord în care am fost cu ceva timp în urmă.
Casa paznicului de far transformata de Elena intr-o cocheta pensiune.
“Plaja” bolovanoasa de pe insula. La orizont arhipelagul Lofoten
Far in regiunea Vesteralen in apropiere de Bo
Lac glaciar
Soarele de la miezul noptii fix la ora 12 (in noapte)
Port pescaresc intr-o zi cu ploaie.
Spaliere pentru uscarea codului. Codul este pus la uscat pe la sfarsit de februarie inceput de martie si este gata uscat pe la sfarsitul lui mai
Codul este un simbol local asa ca e numai bun pentru firma unei mici cafenele…
… unde poti ajunge cu bicicleta
Nyksund, un loc uitat timp de 30 de ani de pescari, redescoperit de turistii romantici ai zilelor noastre
Micul vas de pescuit a lui Tom despică apa Mării Norvegiei precum un tanc. Văzându-l cum vine la chei pentru ancorare am senzația că nimic nu-i poate sta în cale. Cu manevre scurte și foarte precise, Tom, pescar profesionist și proprietar al vasului, ancorează la chei și ne invită să coborâm pe punte, căci marea este la reflux și vasul este mult mai jos decât pontonul. Nu se poate spune că am “urcat” la bord 
. Curiozitatea primului contact cu un vas de pescuit profesional mă face să-mi bag capul pe ușa cabinei: sonar, GPS, radar, sunt usor de recunoscut. Pe celelalte le voi vedea la lucru de îndată ce vom ieși în larg. La fel cum a acostat, desprinderea de chei se face cu două manevre precise și iată-ne în marș către larg, înspre zonele de pescuit. Pâna în apele libere avem de croșetat printre sutele de stânci vizibile sau submarine care fac coasta Norvegiei atât de apreciată peisagistic: sunt celebrele fiorduri care fărâmițează litoralul țării nordice. Daca ar fi să adunăm numarul de kilometri ai coastei norvegiene am fi surprinși să aflăm ca este de patru ori circumferința Terrei. Dar ținta noastră nu este doar o zi la pescuit cu Tom, extraordinară de altfel, ci o mică insulă, care așa se și numește în norvegiană: Litløya – insula mică (in comparatie cu vecina ei care este mult mai mare) pe care se află unul din cele mai importante faruri din nordul îndepartat al coastei norvegiene.
…Tom guvernează vasul cu dibăcie printre stâncile ce mărginesc micul golf în care putem ancora lângă un ponton din beton plutitor (da e corect, nu e greseala de tipar ). Ancorăm și caut din ochi puntea de legatură cu țărmul. Ca sa fiu sugubăț as zice că “nu prea” este nici o punte. Atent la legarea vasului de babalele pontonului, abea observ că langă noi ancorează un mic “zodiac” – barca cu motor cu care vom face transferul de cațiva metri până la mal. “Căpitanul” zodiacului e remarcabil de la prima privire. Foarte eficient și rapid ne aranjează în barcă și din două învârtituri de elice suntem la scara de beton spart a fostului chei. Nici nu ne dezmeticim bine și iată-ne față în față cu proprietarul locului. Mai precis cu proprietara.
… Se spune ca o fotografie exprimă mai mult decât o mie de cuvinte. Parafrazând: figura Elenei spune mai mult decât o mie de cuvinte.
Elena Maria este binenteles proprietara și gazda noastră pe “Insula Mică”. Este una din rarele ocazii când realizezi ca deși vezi un om pentru întâia dată ai impresia că-l știi de-o viață. A renunțat la “job”-ul de zi cu zi în slujba unei agenții ONU din Cisiordania pentru a-și îndeplini visul în nordul îndepărtat al Norvegiei. “Vraja marelui nord” i-a spus Jean Leroy-Guyo într-o admirabilă carte de călătorii și mare dreptate a avut. În 2006 Elena si-a îndeplinut visul: și-a cumpărat o parte din insulă unde se afla vechiul far de navigație construit în 1912 si care a funcționat până în 2009, precum și clădirea în care a locuit familia paznicului de la far. Trei generatii de paznici au locuit pe Litløya alături de o mică comunitate de pescari. Comunitatea s-a retras la mijlocul anilor 1950, asa că acum Elena Maria locuiește singură pe insulă. Ba nu! Cu încă doua pisici . Vi se pare cunoscut visul? Pariez ca în adolescență toți l-am avut … într-un fel sau altul…
La masa de pranz de-ale gurii au fost din partea locului sau ca sa fiu mai precis de pe insula E drept cu unele mici exceptii. Sufle de urzici și păpădie, compot de rabarbără cu smântănă. Desi-s ardelean și pe la noi toate de-ale gurii se mănânca cu o lingura de smântână, compotul cu rabarbara a fost o premiera. Gustoasă.
De la primele schimburi de cuvinte i-am spus Elenei ca doresc să-i fac un portret. Dupa masă era momentul prielnic. Afară, la ora prânzului, lumina este total improprie așa că am rugat-o să mergem în casă, să-și aleagă un loc de suflet unde putem petrece un sfert de ora linistiti, povestind. M-a invitat în living, o camera complet albă cu căteva decoruri simple dar cu mult bun gust, asa cum numai norvegienii știu să facă. Lumina principală pentru portret intra pe un geam suficient de mare cât să inunde toata camera și să o transforme într-o mare cutie de lumină necesară la umplerea umbrelor de pe față. Schema de lumini era cât se poate de simplă dar foarte generoasă. Printre povești am facut fotografii. Nu fotografierea a fost momentul dificil ci alegerea ulterioară a cadrului.
“Lasa subiectul sa evolueze. Doar inregistreaza-l pe pelicula” – Minor White
