Tablouri dintr-o expozitie

De curând am fost solicitat să fac o ședintă foto pentru un renumit dirijor roman, Cristian Oroșanu. Ce poate fi mai tentant decât să asiști la o repetiție (la concert evident libertatea de mișcare este mult diminuata) și să ai în față un artist extraordinar, care trăiește muzica. A fost pentru prima dată când am luat parte la o repetiție cu o orchestră mare, orchestra Radio, în care muzica este literalmente “șlefuită” de dirijor pentru a suna cat mai aproape de conceptul artistic al autorului și de interpretarea dată de conducatorul de orchestră. Poate și datorită suitei lui Modest Mussorgsky, „Tablouri dintr-o expoziție”, am fost absorbit de îndata de mirajul sunetelor. Nu sunt neapărat un meloman dar sunt bucăti muzicale clasice care îmi merg drept la suflet. Suita lui Mussorgsky este una dintre ele. Popularitatea suitei se datorează modului în care autorul a reușit sa ofere satisfacție ascultatorului care recunoaste în diferitele ei mișcari tablouri bine definite. Varietatea de sunete, caracterul lor distinctiv (ce imită sunetul de clopot, ceas, piuituri, etc.) suișurile și coborașurile liniei melodice fac ca ascultatorul să-și imagineze tablourile ce l-au inspirat pe autor.

În acest peisaj intervine dirijorul, care pune tușe de culoare, deseneaza contururi,  scoate în evidenta detalii , finiseaza opera în viziunea proprie. Ca în fotografia de peisaj: avem compoziția – natura care ne inconjoara, iar fotograful va rafina din ea viziunea proprie – cadratura. Oare putem spune că fotograful este asemenea unui dirijor?  Tind să cred că da. În sensul interpretarii unei compoziții deja celebre – Natura – prin prisma ințelegerii ei și abordarii în maniera strict personală.

De fiecare data când ascult un anume tip de muzică (nu neapărat clasică și cea de film poate fi evocată aici) îmi imaginez spații, lumini, culori, mișcări. Probabil pentru mulți dintre noi anumite tipuri de sunete sunt asociate cu anumite tipuri de imagini. Pentru că în fotografie coloana sonora poate fi doar imaginara, voi alătura cateva fotografii din sala Radio, avându-l ca personaj pe Cristian Oroșanu, imagini care sugerează tumultul sau linistea cu câteva peisaje din Himalaya. Muzica e la alegera fiecăruia. Vizionare sau… audiție plăcută ☺

P.S.

Interpretarea unui pasaj muzical poate fi facuta

„grazioso” – cu gratie, eleganta, in mod curgator

„con fuoco” – cu vigoare, cu mare energie

„pianissimo” – foarte incet

„misterioso” – plin de mister

„impetuoso” – cu impetuozitate

„götterdämmerung” – in mod apocaliptic

„en dehors” – cu empatie

… 7 tablouri din simfonia Naturii.

Adaugat: 8 octombrie 2014
la 11:04 de Mihai Moiceanu

 Tag-uri: , , ,


Categoria: expozitie, motivatie, portret, povestea unei fotografii
Facebook

Comentarii: Nici un comentariu


Șosete de lână

În vremuri ce par definitiv apuse, bunicile împleteau șosetele din lână pentru tot familionul. Cel puțin la mine în familie asta era regula. De cum venea iarna bunica ne lua măsura la picior sau daca nu ne prindea prin preajma ei trebuia să trimitem din timp o pereche ruptă să o aibă de model la mărime. Le făcea din lână mai aspră împletită cu un fir de bumbac, să fie mai rezistente. Cu toate acestea primăvara eu scoteam la reformă cel puțin doua perechi. Lâna bună era deșirată și facută ghem ca apoi să se încorporeze parțial într-o pereche nouă. Cum șosetele erau cam aspre, la mersul pe munte foloseam o pereche de sosete de bumbac, trase direct pe piele și apoi cele de lână peste ele. Încă nu aveam acces la șosetele din lână cu firul lung și foarte subțire care se pot purta direct pe piele. Sunt apropape sigur ca așa cum puțină lume mai trage pe film, mai curând din nostalgie decât din nevoie, tot asa puține bunici mai tricotează șosete de lănâ. Doar dacă nu ajungi pe undeva pe aiurea, prin Viscri, unde se tricotează încă de zor șosete de lână pentru clienti nemți ori pe vre-un coclau al Branului sau în Apusenii răsfirați pe muchii de deal, cu mutători de fân uitate de vreme.

Pe culmea de deasupra Sălciuei am ajuns cu foarte mulți ani în urmă. Un loc liniștit unde nu se ajungea tocmai lesnicios, urcând cu piciorul pret de 45 de minute, plecând de la gura peșterii Huda lui Papară. La troița din creasta dealului am întâlnit de fiecare dată femeile din sat care “grijeau la jite” cât îi ziua de lungă. Ca să nu stea degeaba, între două mulsuri și mânatul vitelor la adăpat împleteau de zor șosete de lână. Le-am regăsit de mai multe ori în decursul anilor, de parcă ne-am fi dat intâlnire. Dar nici nu-i de mirare; “jitele” trebuie mulse zilnic, duse la adăpat. Interesant că nu există ciurdă sau stână de vară, fiecare îngrijind de animalele proprii. La ultima tură de anul trecut, le-am întânit din nou. La troița ce marchează intersecția potecilor de la Hudă spre Vânătare (peștera și ponorul ce delimitează sistemul carstic Huda lui Papară) ne-am oprit la o vorbă cu una din femei. Tricota de zor ciorapi dintr-o lână roșie. Mainile noduroase se miscau cu o dexteritate nebănuita altfel. Mi-a plăcut detaliul și am fotografiat doar mâinile. Ceva mai încolo, mergând pe muchia dealului am văzut apropiindu-se de noi o femeie voinică, bunică după vârstă, ce căra în spate cu destulă lejeritate un balot de fân. În acest timp mâinile nu-i stăteau de loc, împletind cu 4 ace șosete de lână. Am intrat în vorbă, povestind despre “jite”, sat, târguri și sărbători, și inevitabil despre șosetele de lână pe care le făcea… pentru toată familia ☺, “pentru iarnă când o fi mai frig”. Evaluarea mea era corectă. Cam doua perechi de cap de familie, și cum are familie mare, toată vara impletește șosete… pe deal… la “jite”… că doar cum o să stea “geaba”. Și tot ca să nu stea degeaba mai lua câte o sarcină de fân să o ducă în sat, la vaca ce-o “fătat” de curând. În timp ce o țineam de vorbă, în jurul meu fotografii apasau de zor pe declanșatoare. Din când în când își potrivea năframa de pe cap cu un gest stereotip. Ăsta era momentul. Am predat ștafeta de intelocutor și pe nesimțite am trecut în tabăra fotografilor pândind “momentul decisiv”. “Vai maică, da asa filmată n-am mai fost de mult…. Mă dati la televizor ?” întreba în șagă bunicuța noastră, intrând în joc cu vădită plăcere. De aici încolo a dispărut și ultima umbră de crispare și discuția a continuat  despre “copchii de la oras” “pruncii ai mici din sat”, mai cu politică mai fără.

Apropierea de interlocutor, depășirea barierelor se face doar intrând în dialog, însă unul de bun simț, fără a agresa în vre-un fel. Exista o perioadă de tatonare, de studiere în care trebuie să vezi dacă există potential pentru o fotografie expresivă la interlocutor. Nu orice țăran este expresiv, nu orice peisaj de la țară este autentic, ele trebuie căutate și înțelese înainte de a fi fotografiate. Fără îndoială, fotografia de acum e deasupra celor anterioare, făcute tot aici, de-a lungul anilor.

Dar cel mai important, am aflat ca teoria mea cu privire la șosetele de lână se verifică încă în practică deși din ce in ce mai rar.

“Aparatul foto este un instrument care îi învaţă pe oameni cum să vadă, fără un aparat de fotografiat.” Dorthea Lange

Adaugat: 8 august 2014
la 14:53 de Mihai Moiceanu

 Tag-uri: , , , ,


Categoria: phototour in Romania, povestea unei fotografii, Transilvania
Facebook

Comentarii: Nici un comentariu


« Postari mai vechi