Pe la 6 jumate o sun pe mama sa-i spun ca nu mai ajung pe la ea. Trebuia sa-i duc niste mici comisioane dar cum era deja tarziu si mai aveam ceva de terminat la birou am rugat-o sa nu se supere daca amanam vizita. Imi spune ca mi-a vazut fotografia la televizor. O linistesc si-i spun ca n-avea cum caci in ultimul timp n-am mai fost pe la nici un post. Atunci ezita si ca sa nu faca vreo greseala imi spune ca se va uita la emisiunea lui Maruta in reluare a doua zi de dimineata ca sa-mi spuna daca s-a inselat sau nu. Caut pe net la emisiune si nu gasesc nimic relevant. Mai peste un timp revin si hopa….. ce sa vezi: mama avea dreptate; poza mea era la televizor si nu oriunde ci la emisiunea lui Maruta. Pfui de mine da ce photoshopata era. Sau nu…. parca termenul era altul… a da…. plagiata. Da, da… m-am uitat in DEX si e corect.
Evident devin curios. Oare cine e doamna cu pruncul de pe canapeaua lui Maruta. Pe burtiera scrie viitoarea doamna Madalin Voicu. O s-o cheme Madalin? Parca e totusi nume de barbat. In fine, pe vremurile astea nimic nu e “kosher”. Ca orice om modern, ancorat in realitate, caut urgent pe net. Burtiera evident nu m-a convins. Doamnei ii zice Carmen Olteanu. Ei, daca eram atent la Maruta, aflam din prima. Revin: doamna Carmen Olteanu, pictorita, din Rm. Valcea stabilita in Bucuresti. Buuun. Dar ce face ciobanu meu pe acolo? Pai ce sa faca: e pictat saracu, i-a facut cusma rosie, cojocu si el rosu in rest e neschimbat, asa cum il stiu de ani si ani. De vreo 20… cred! Cum trece domn’ne vremea si unii oameni raman nee..eschimbati. Si totusi ce, face, el, acolo! A, ma scuzati e in companie selecta. E intre alti domni si doamne, clowni si printese. De-ar sti el unde a nimerit, ehe!! Dar ia sa ascultam interviul, poate e interesant:
Maruta: ”…sa va traiasca baiatul… si n-a venit cu mana goala.. a venit cu plastilina pentru ca… cum e… daca parintii sunt artisti..si copilul e artist, nu?”
Carmen: “.. sper sa nu iasa inginer… ha ha ha…” si doamna a continuat cu un ras cu mult subinteles.
Da! Cam asa e cu inginerii astia. Doamne fereste sa te faci inginer ca ajungi de rasul lumii. Artistice.
Hopaaa! Ceva nu-mi suna bine. Nasol. Trebuie sa-mi fac “mea culpa”; marturisesc ca sunt….iiiingiiiineeer.
Da’ si ciobanul meu e cioban. Sadea. Nu stiu cum e cu artista. Despre fotografie insa va mai povestesc.
Deeteeectiiivul din mine sapa mai departe pe net. Aflu ca doamna pictorita are o galerie unde vinde bine picturile. Ce-o sa se mai bucure ciobanu meu cand o sa afle ca valoreaza cateva mii de euro.
Dar trebuie sa fac o marturisire: ciobanul a mai fost si prin alte locuri: o data l-am intalnit langa castelul Peles, la fel, pictat. Da acolo era leit, nu ca aici spoit cu rosu. Hai sa zicem ca o cusma rosie si-ar putea lua de pe la targ (ar ajunge repede maro dar asta-i alta treaba) dar sarica de miel rosu zau ca n-am mai vazut.
Alta data m-am intalnit cu el pe la Bacau, l-au dat la ziar, nu stiu ce facuse ca nu m-am mai intalnit cu el de cand l-am pozat. Apoi pe la Bucuresti intr-un ziar mai mare (cum erau pe vremuri ca acuma sunt cam mici).
Nu-i vorba ca si eu l-am purtat: pe la noi, pe aiurea-n lume, pe la fel de fel de expozitii unde lumea a zis ca-i cioban fain si i-au dat premiu. Omu’ a meritat si a luat. Da sa stiti ca la galeriile foto nu e cu bani. Nasol! Numa la pictura e cu bani. E si normal artistii sunt artisti si gata. Merita nu?
Puteam si eu sa ma fac artist… daca eram destept…
Cine nu crede ca ciobanu meu a fost pe hepilica uite aici dovada, la 4 minute si 30 de secunde fix:
http://happyhour.protv.ro/video/viitoarea-doamna-madalin-voicu.html
PS Da sa stiti ca mie imi place mai mult de Andi Moisescu:
http://apropotv.protv.ro/episoade/29973/pagina-5.html
PS 2 Intalniti-l pe ciobanu meu si aici: http://cameramm.ro/stoc-thumbssearch—-0.htm
dupa cuvantul cheie cioban .
PS 3 Gata.
După ce trecem peste râul Bagmati, mașina se oprește într-un mic maidan. Micul Santosh, ghidul nostru nepalez de origine sherpa, ne spune că am ajuns. Până coborâm și ne aranjăm sculele foto, el a dat fuga și a rezolvat intrarea la Pashupatinath. Aici este unul din locurile sfinte ale Nepalului, un mare ansamblu de temple hindu închinate lui Shiva, zeul morții și al reînvierii. Este locul în care credincioșii hindu vin pentru a-și incinera morții și timp de un an, pentru a-i celebra pe cei plecați dintre cei vii. După un an comemorarea încetează pentru că spiritul s-a întrupat într-o alta ființă vie, superioară sau uneori inferioară, dupa cum viața celui plecat a fost meritoasă sau dusă pe calea pierzaniei.
Pashupatinath este locul în care se află, dacă nu cel mai mare atunci unul dintre cele mai mari temple hindu din lume închinat lui Shiva. Construite în secolul 17 sub forma de pagode, complexul de cladiri religioase face parte din lista UNESCO a locurilor istorice. Pashupatinath este numele unei zeități locale, nepaleze, care este considerat ca fiind stăpân al aminalelor. Asta face ca pe teriroriul templului să existe o populatie importanta de maimuțe macac și chiar un parc cu animale ierbivore. Considerat cel mai sfânt lăcaș de cult închinat lui Shiva, în templu sunt admiși numai credincioșii nepalezi sau indieni, toti ceilalti fiind considerati impuri, ceea ce face ca turistilor sa nu le fie accesibila vizitarea interiorului templului.
In schimb este permisa asistarea la ceremoniile funerare ce se petrec pe malurile râului sfânt. Pășim printre tarabele cu obiecte de cult necesare procesiunilor, asaltați de vânzătorii ambulanți de suveniruri și ajungem după numai câteva sute de metri în mijlocul ansamblului de temple, pe malul râului Bagmati. Este dimineață și ambele maluri sunt pline de procesiuni. Fără aglomerație simți că nu trăiești în regiunile asiatice. Pe malul drept sunt câteva locuri unde se fac incinerările; în amonte cei din castele superioare, în aval cei din castele inferioare. Pe partea stângă, mai abrupta, a raului există o terasare a malului unde se petrec toate ceremoniile de comemorare. Preoții hindu, alături de membrii ai familiei defunctului oficiază într-un ritual relativ simplu o ceremonie de aducere aminte și oferirea de ofrande zeităților pentru o mai buna protecție a spiritului celui mort.
La prima vizită, in 2007, necunoscând îndeaproape cutumele hindu, modul în care nepalezii privesc aceste ceremonii, am fost pur și simplu jenat să îi fotografiez. Am comparat ceea ce se întamplă acolo cu spectacolul înmormântării de la noi. Recunosc că mi-este greu să accept că la o înmormântare se pot face fotografii de reportaj în care să nu agresezi procesiunea. Însă am învatat de la nepalezi că moartea este privită cu ceva mai multa detașare și pace, atât în religia hindu cât și în buddhism.
Fiind prima oră a dimineții, lumina cade razant pe malul stang, mai abrupt, al raului, desenând foarte frumos toate elementele de volum. Pe terasele de piatră, grupuri mici de preoti si enoriași, înghesuiți unii în alții, printre ofrande și obiecte de cult iși desfășoară nederanjați ritualul de sacrificiu. Toate jertfele sunt de natură vegetală, așa ca pe jos sunt împrăștiate resturile de frunze din care sunt făcute micile farfurii care apoi sunt jertfite pe apa râului sfânt. Tot pe râul sfânt este împraștiată cenușa provenită din incinerări. Castele superioare își permit să folosească la incinerare o cantitate mare de lemne care transformă totul in cenusa. Cei din castele inferioare însă nu-și permit, așa că mai pot fi vazute plutind la vale fragmente neincinerate de corp uman. Destul de șocant pentru un european.
Văzând lumina bună, am traversat râul pe unicul pod pentru a vedea malul stâng dintr-o perspectivă mai avantajoasă. Pe treptele de langă apă și pe primele două platforme este locul pentru ceremonii. Pe platforma superioară de acces, mai largă, pot sta turiștii care urmăresc fie procesiunile funerare de pe malul opus fie cele de pe platformele de jos. Spectacolul este divers, colorat dar liniștit și demn. Fiind un acces limitat am facut majoritatea fotografiilor cu teleobiectivul, ceea ce-mi conferea posibilitatea studierii îndeajuns a subiectelor în același timp însă fără sa le deranjez.
“Eu lucrez cu jenă. Prin asta vreau să spun nu-mi place să aranjez subiectul. Dacă stau în faţa lui, în loc să dearanjez/aranjez subiectul, mă repoziționez eu”.
Diane Arbus.
