Arhiva din august 2011

Rimetea

Izvorul din centru (o vana zdrava de apa), jgheaburile pentru vite si bazinele de spalat rufe sunt neschimbate, asa cum imi amintesc ca erau la prima mea vizita in Rimetea, acum mai bine de douazeci de ani. Am revenit de multe ori in Rimetea, de fiecare data am trecut pe la fantana sa iau apa si sa fac o fotografie.

Sunt in Rimetea de mai multe zile, am trecut de mai multe ori pe la fantana sa iau apa, dar ba era un autocar parcat care bloca perspectiva, ba lumina nu era adecvata asa ca am tot amanat momentul fotografiei. In sfarsit intr-o dimineata de joi totul era ca la carte: lumina oblica matinala, nici o masina parcata. Imi pregatesc camera si un fitru degrade pentru echilibrarea imaginii reflectate cu cea reala. Nu realizez ca intre timp de cealalta parte a fantanii o femeie isi sdusese covoarele la spalat si a inceput sa le frece de zor. M-am bucurat caci era o imagine pe care o ratasem acum vreo 7-8 ani. La fix. Mai iute decat credeam, cu o vadita curiozitate, femeia ne abordeaza, avand un puternic accent unguresc:

-       De unde sunteti ?

-       De prin  toata tara. Suntem la o scoala de fotografie.

-       Daaaa, unde stati. La ce pensiune?

-       Suntem cu corturile, pe deal catre Bedeleu.

-       Va place aici pe la noi?

-       Sigur, altfel nu am fi venit

-       Daaaa, muzeul satului l-ati vizitat?

-       Nu inca. E ceva interesant ?

-       E mai frumos ca cel din Aiud. Sunt obiecte de pe aici de la noi. Sa va duceti neaparat. Da la izbuc ati fost? Acolo sub piatra de unde iese apa mare?

-       Acolo am fost!

Intre tot acest timp femeia muncea su sarg la spalatul covoarelor. I-am urmat exemplul facand fotografii printre raspunsurile date ca la scoala.

La fel de abrupt imi spune:

-       Cati sunteti?

-       14 persoane.

-       Fac niste cozonaci faini sambata. Cum se fac aici la noi. Se numesc Somloyi. Ati mai mancat?

-       Da. La restaurantul lui Lakatos (un mic restaurant taranesc, fara fitze dar cu mancare ca la mama acasa)

-       Daca vreti va fac si voua.

-       Vrem, cum sa nu.

-       Atunci treceti pe la mine sumabata seara, dupa ora 7 si va opresc unul, ca fac mai multi.

Zis si facut iar sambata m-am infiintat la casa femeii sa iau cozonacul:

-       M-am gandit daca veniti sau nu – zise femeia cu bucurie ca am aparut sa luam cozonacul. Haideti sa-i vedeti.

Si ma invita in camera din fata unde pe masa erau insirati pe un stergar 4 cozonaci mari si insiropati.

-       Cat ma costa doamna ? o intreb

-       20 de lei.

Ma gandesc ca nu sunt tocmai ieftini. Dar cand iau cozonacul in mana imi dau seama ca are aproape 2 kg. Plec multumit ca le voi face o supriza fotografilor in tabara. Nu ies bine pe poarta ca ma imbie:

-       Daca mai aveti nevoie va mai dau o jumatate.

Cantaresc cozonacul, cantaresc situatia:

-       Atunci mai iau inca jumatate.

Ma invita din nou in casa si in loc de o jumatate imi da un cozonac intreg.

-       Asta e pe gratis, imi spune cu o voce plina de bucurie. Si daca mai treceti pe la noi va mai fac cozonaci. Acum stiti unde stau !

PS  Rimetea este unul din acele locuri in care nu vii numai o data. O interesanta comunitate de maghiari (impreuna cu satul Coltesti din vecinatate) inconjurata de mocani, in care maghiarii s-au adaptat, de unde si un bilingvismul populatiei, dar care isi conserva cu o constiinta incredibila identitatea. Sunt mandrii de satul lor si asta se vede cu ochiul liber, la fiecare pas. Un sentiment pe care, din pacate, multi l-au uitat.

Se pare ca locuitorii Rimetei formeaza o pupulatie cu totul aparte: sunt urmasii unor colonisti austrieci, stabiliti aici la inceputul evului mediu ca o populatie de mestesugari si care apoi s-au maghiarizat. De aici si influenta germana in arhitectura satului. Comunitatea a primit in 1999 Medalia Europa Nostra, prima de acest fel acordata in Romania. Efigia se gaseste pe toate cele 138 de case cuprinse in situl de arhitectura.

Lacul Pokhara

De la hotel la debarcader ajungem in 10 minute. Este inca intuneric bezna. Nu imi dau seama daca cerul este senin sau nu. Mergem la noroc. Vom traversa lacul Pokhara, pe malul sudic, pentru a prinde rasaritul acolo. Speram sa vedem tot lantul Annapurnei si Dhaulagiri, daca binenteles vom avea vizibilitate. La sfarsit de septembrie musonul isi mai arunca din cand in cand norii plini de umezeala catre Himalaya. La 900 m altitudine, in Pokhara, se sufera cumplit de caldura dar ceea ce pune capac este umiditatea: 100%. Doar dimineata este ceva mai racoare iar traversarea pe intuneric a lacului este recompensa pentru desteptarea de la ora 4. Ma sui cu un oarecare scepticism in barca, caci pe fundul ei vad stralucind la lumina frontalei o cantitate ingrijorator de mare de apa. Fac semn barcagiului dar acesta da din mana cu dispret si ne trimite un ranjet profesional. Eu ca eu, dar prietenul Mirel e cu inima cat un purec. Nu stie sa inoate si are o frica viscerala de apa. Ma si intreb cum de a avut curajul sa se suie ?. In sfarsit plecam de la mal. Ramele plescaie usor pe apa si in curand ne aflam suspendati undeva intr-un negru aproape absolut intre apa si cer. Mirel se intorce disperat catre mine vociferand ca apa a crescut in barca. Incercam sa-i comunicam barcagiului dar acesta isi vede impasibil de vaslit. Dupa un timp lasa vaslele si la fel de absent ia o galeta de plastic si incepe sa golesca barca de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Cele 40 de minute cat a durat traversarea, saracul Mirel a fost terorizat de apa ce se acumula in barca si de indiferenta barcagiului. A sarit primul pe mal jurandu-se ca la intoarcere mai bine inconjoara lacul pe jos decat sa mai treaca prin spaimele ultimelor minute. Toate bune pana aici. Incepuse sa se crape de ziua si bucurosi ca am ajuns la locul potrivit ne instalam trepiedele pana sa se inroseasca crestele muntilor. Ghidul ne atrage atentia ca datorita umiditatii mari sunt lipitori in iarba. Automat ma uit la bocanci si constat cu groaza ca 4-5 se aflau deja in urcare. Nu erau cateva, erau sute de lipitori in iarba, care probabil ne asteptau pofticioase ca pe un mic dejun sosit de pe celalalt mal.

Deasupra noastra cerul s-a spart de cum s-a luminat de ziua si peste lac crestele impunatoare ale Annapurnei au inceput sa se coloreze in rosu. Am orizontalizat trepiedul pentru cateva panorame si cu un ochi in iarba si unul prin ocular am tras cateva serii. Probabil a fost cel mai singeriu rasarit la care am participat. Dar nu pe cer ci in iarba caci lupta cu lipitorile era una serioasa. O declasare si cinci sase bobarnace pe bocanci sau pe pantaloni ca sa scap de blestematele creaturi. Pana la urma m-au pacalit: ridicand pantalonul am vazut momentul desprinderii unui exemplar gros, plin de sange care tocmai isi facuse plinul. Necazul era ca locul din care au supt llipitoarea singereaza in continuare datorita unei substante anticoagualnte pe care o secreta in momentul muscaturii. Dar macar daca as fi simtint-o dar perfidele o fac cu o delicatete de care zau, as fi vrut sa scap. Doar Mirel, senin si fara griji, ne ironiza ca suntem mai stresati de lipitori decat a fost el de apa. De el nu se lipeau deloc !

Terminam sesiunea de fotografii si ne suim in acesleasi barci pentru drumul de intoarcere. Dintr-o data zeflemeauna lui Mirel se curma brusc si incepe a noastra. Ca se ne simtim razbunati, barcagiul opreste in mijlocul lacului si incepe tacticos sa scoata apa din barca, neintelegand bombanelile lui Mirel si ironiile noatre.

Deabea la hotel a inteles si Mirel efectul anticoagulant al lipitorii. Pe podeaua cabinei de dus cateva lipitori grase se unduiau satule, incercand sa scape de implacabila gura de scurgere.

Uite asa am afla ca “arta cere sacrifcii” chiar de “sange” uneori !

« Postari mai vechi