Arhiva pentru categoria ‘Asia’

Pashupatinah

După ce trecem peste râul Bagmati, mașina se oprește într-un mic maidan. Micul Santosh, ghidul nostru nepalez de origine sherpa, ne spune că am ajuns. Până coborâm și ne aranjăm sculele foto, el a dat fuga și a rezolvat intrarea la Pashupatinath. Aici este unul din locurile sfinte ale Nepalului, un mare ansamblu de temple hindu închinate lui Shiva, zeul morții și al reînvierii. Este locul în care credincioșii hindu vin pentru a-și incinera morții și timp de un an, pentru a-i celebra pe cei plecați dintre cei vii. După un an comemorarea încetează pentru că spiritul s-a întrupat într-o alta ființă vie, superioară sau uneori inferioară, dupa cum viața celui plecat a fost meritoasă sau dusă pe calea pierzaniei.

Pashupatinath este locul în care se află, dacă nu cel mai mare atunci unul dintre cele mai mari temple hindu din lume închinat lui Shiva. Construite în secolul 17 sub forma de pagode, complexul de cladiri religioase face parte din lista UNESCO a locurilor istorice. Pashupatinath este numele unei zeități locale, nepaleze, care este considerat ca fiind stăpân al aminalelor. Asta face ca pe teriroriul templului să existe o populatie importanta de maimuțe macac și chiar un parc cu animale ierbivore. Considerat cel mai sfânt lăcaș de cult închinat lui Shiva, în templu sunt admiși numai credincioșii nepalezi sau indieni, toti ceilalti fiind considerati impuri, ceea ce face ca turistilor sa nu le fie accesibila vizitarea interiorului templului.

In schimb este permisa asistarea la ceremoniile funerare ce se petrec pe malurile râului sfânt. Pășim printre tarabele cu obiecte de cult necesare procesiunilor, asaltați de vânzătorii ambulanți de suveniruri și ajungem după numai câteva sute de metri în mijlocul ansamblului de temple, pe malul râului Bagmati. Este dimineață și ambele maluri sunt pline de procesiuni. Fără aglomerație simți că nu trăiești în regiunile asiatice. Pe malul drept sunt câteva locuri unde se fac incinerările; în amonte cei din castele superioare, în aval cei din castele inferioare. Pe partea stângă, mai abrupta, a raului există o terasare a malului unde se petrec toate ceremoniile de comemorare. Preoții hindu, alături de membrii ai familiei defunctului oficiază într-un ritual relativ simplu o ceremonie de aducere aminte și oferirea de ofrande zeităților pentru o mai buna protecție a spiritului celui mort.

La prima vizită, in 2007, necunoscând îndeaproape cutumele hindu, modul în care nepalezii privesc aceste ceremonii, am fost pur și simplu jenat să îi fotografiez. Am comparat ceea ce se întamplă acolo cu spectacolul înmormântării de la noi. Recunosc că mi-este greu să accept că la o înmormântare se pot face fotografii de reportaj în care să nu agresezi procesiunea. Însă am învatat de la nepalezi că moartea este privită cu ceva mai multa detașare și pace, atât în religia hindu cât și în buddhism.

Fiind prima oră a dimineții, lumina cade razant pe malul stang, mai abrupt, al raului, desenând foarte frumos toate elementele de volum. Pe terasele de piatră, grupuri mici de preoti si enoriași, înghesuiți unii în alții, printre ofrande și obiecte de cult iși desfășoară nederanjați ritualul de sacrificiu. Toate jertfele sunt de natură vegetală, așa ca pe jos sunt împrăștiate resturile de frunze din care sunt făcute micile farfurii care apoi sunt jertfite pe apa râului sfânt. Tot pe râul sfânt este împraștiată cenușa provenită din incinerări. Castele superioare își permit să folosească la incinerare o cantitate mare de lemne care transformă totul in cenusa. Cei din castele inferioare însă nu-și permit, așa că mai pot fi vazute plutind la vale fragmente neincinerate de corp uman. Destul de șocant pentru un european.

Văzând lumina bună, am traversat râul pe unicul pod pentru a vedea malul stâng dintr-o perspectivă mai avantajoasă. Pe treptele de langă apă și pe primele două platforme este locul pentru ceremonii. Pe platforma superioară de acces, mai largă, pot sta turiștii care urmăresc fie procesiunile funerare de pe malul opus fie cele de pe platformele de jos. Spectacolul este divers, colorat dar liniștit și demn.  Fiind un acces limitat am facut majoritatea fotografiilor cu teleobiectivul, ceea ce-mi conferea posibilitatea studierii îndeajuns a subiectelor în același timp însă fără sa le deranjez.

“Eu lucrez cu jenă. Prin asta vreau să spun nu-mi place să aranjez subiectul. Dacă stau în faţa lui, în loc să dearanjez/aranjez subiectul, mă repoziționez eu”.

Diane Arbus.

Culorile Tibetului

Soferului nostru, un tibetan de 28 de ani, ii place viteza. Contrar tuturor asteptarilor mele, in Tibet, soseaua asfaltata ca in palma, urca pana peste 5200 m. Masina se lanseaza greu, normal pentru un Landcruiser de 20 de ani, dar si cand o face, are unde se desfasura pe liniile drepte de pe platoul tibetan. Doar la cativa kilometri in departare se vad muntii golasi care inchid perspectiva. Reteaua de drumuri din Tibet este impresionanta gandindu-ma ca a fost construita in doar cativa ani si la o asemenea altitudine. Portiuni din “Autostrada Prieteniei” sunt inca in constructie. Traversand aceste portiuni ne dam seama de ce este in stare “tot terenul japonez”: vad de rau cu apa pana la portiere, noroi prin care se trece doar cu caminonul de santier, pante la 35 grade sau direct pe panta unui munte, fara sleauri, atunci cand soseaua este blocata pe kilometri din cauza asfaltarii. Iar cand ajunge din nou pe soseaua dreapta, soferul nostru o “calca” nu se incurca. Distantele sunt imense in Tibet, un teritoriu de 5 ori cat Franta. De la punctul de frontiera pana la muntele sfant Kailash – tinta calatoriei noastre – avem de strabatut peste 900 km. Este doar o mica parte din Tibetul de vest. O parcurgem in trei zile pentru ca ne-am rezervat timp sa ne oprim pe drum sa facem fotografii. Relieful este o combinatie de platouri – foste lacuri, acum secate – inconjurate de munti, prin care curge o retea destul de densa de rauri care-si au obarsia in ghetarii din Himalaya inalta. Din loc in loc, lacuri imense colorate straniu in turcoaz (datorita suspensiilor din apa de ghetar) isi schimba nuantele dupa cum bate soarele. In zonele udate de rauri sau in apropierea lacurilor vegetatia ierboasa este saracacioasa tipic desertica. Desi putina, aceasta sustine turmele tibetanilor care uneori te coplesesc prin numarul lor. S-a intamplat sa vedem turme imprastiate pe suprafete enorme. M-am intrebat cum reusesc pastorii sa le supravegheze pe asemenea imensitati. Sunt multe zone mlastinoase in care smarcurile suculente aduna animalele domestice si salbatice laolalta.

Versantii muntilor care inchid aceste platouri sunt complet lipsiti de sol. Subsolul este expus capriciilor naturale dar pentru ca precipitatiile sunt foarte rare degradarea nu este foarte vizibila. In schimb cromatica este naucitoare. Pe acelasi versant mineralele subsolului sunt expuse vederii si coloreaza muntele de la alb stralucitor la rosu aprins sau chiar verde. Parca toata geologia Terei si-a propus sa-si etaleze bogatia si diversitatea pe acesti versanti din Tibet.

Desi nu stie engleza, soferul s-a prins din prima cand vrem sa oprim. Dar de data aceasta aproape am strigat cand am trecut pe langa micul lac in care se oglindeau muntii portocali-rosietici din spate. Siluetele a cativa cai pascand la marginea lacului, cromatica apei si reflexiile muntilor erau parca aranjate cu mana. Imposibil de ratat un asemenea cadru. Tresarind la auzul strigatului meu soferul a franat brusc de parca cine stie ce s-ar fi intamplat. M-am jenat un pic ca am strigat asa tare dar peisajul m-a luat prin surprindere. Am sarit din masina si cu tele deja montat pe camera am mers inapoi cateva sute de metri sa fiu in pozitia cea mai buna. 200 mm nu ajungea, am mai montat convertorul de 1,4 si asa am ajuns la o focala convenabila. Dupa cateva cadre mi-am dat seama ca nu am activat stabilizatorul VR. Am reluat toate cadrele caci evident erau miscate. Am lucrat cu diafragma destul de inchisa pentru a avea o profunzime de camp cat mai mare. Vroiam claritate pe cat mai multe planuri din imagine. Din grama de a nu pierde caii nu am folosit trepiedul incercand sa am o priza cat mai buna la camera, cu coatele lipite de corp. A fost nevoie de filtru de polarizare pe care l-am rotit in asa fel incat sa existe reflexie pe suprafata apei dar totodata sa reduc lumina parazita si culorile sa fie cat mai saturate. Ca la orice subiect cu elemente in miscare (de data aceasta caii) se trag cateva zeci de cadre pentru ca niciodata nu stii daca nu cumva urmatorul nu e mai bun decat cel abea tras. Am petrecut 20-25 de minute pe margine lacului. Dupa ce caii s-au indepartat ne-am reluat locurile in Landcruiser-e iar soferul nostrun a “calcat-o” cu suta, doar nu era sa rateze tocmai aceasta linie dreapta. Am o vaga banuiala ca l-am frustrat cu atatea opriri

« Postari mai vechi