Arhiva pentru categoria ‘Asia’

Snow Pig

Darchen, localitatea aflata la baza muntelui Kailash. De aici pleaca si tot aici sosesc pelerinii care fac KORA –inconjorul muntelui sfant Kailash. Un ciclu initiatic pentru orice buddist, care prin aceasta calatorie facuta cu smerenie si rugaciune isi indeplineste un ideal. Facuta de 108 ori, Kora inseamna iluminare odata cu trecerea in lumea spiritelor. Forfota pe strazi, praf, claxoane (inerente in toata lumea asiatica), pelerini si cativa turisti. Ii numeri pe degete. Desi se vorbeste mult de Kailash prea putini turisti ajung la el. Din diverse motive traseele turistice nu ajung pana aici. Cei peste 1000 de km ce trebuie parcursi catre vest plecand de la Lhasa sunt prea multi si piedicile prea mari pentru a vedea muntele in forma de stupa. Sincer sa fiu nu e lucrul cel mai rau cu putinta. Mai putina lume mai multe oportunitati de fotografiat.

Catre manastirea Serlung, la peste 5000 m am plecat cu Toyotele de teren pe un drum aninat in coasta muntelui in care orice greseala insemna cadere in gol pe sute de metri. Intram pe valea Serlung Chu si de indata ce ajungem in patul vaii, drumul este rupt de ape si blocat de gheata de peste noapte, ceea ce face imposibila inaintarea masinilor de teren. Nu-i nimic! Un pic de miscare nu strica. Cautam din ochi un loc de trecut apa dar cum toate pietrele sunt acoperite de o gheata groasa ne indreptam catre amonte in speranta ca pe masura ce urcam, paraiasul isi va strange matca.  Pana la manastire, drum de vreo ora, nu e foarte mult dar la asa altitudine pasul e mai masurat iar respiratia tine obligatoriu ritmul pasilor. Parcurgem o vale larga care-mi aduce aminte de vaile alpine din Rodnei: vegetatia de stepa alpina, pante molcome, doar scara reliefului difera dramatic. Un cronicanit ca de corb, foarte aproape de mine ma face sa intor capul catre cer cautand neagra inaripata. Pasarea nicaieri. Intrigat de zgomot ma opresc si sper sa-l mai aud inca o data sa-I deslusesc originea. Nu mi se arata. Mai mergem ceva drum, traversam nu fara peripetii micul paraias. Dupa o curba a vaii in fata ni se dezvaluie majestuos, simetric aproape de perfectiune sfantul munte Kailash. Ne oprim, se monteaza trepiedele, camerele tacane, ne cautam unghiuri inedite, ba mai sus ba mai jos. Si din nou presupusul corb croncane langa mine. De data asta cu coada ochiului vad si originea sunetului. Constat ca e o marmota. Sunetul scos e cu totul diferit de cel cunoscut in Carpati sau Alpi. Daca pe la noi – prin Europa – sunetul marmotei este deseori confundat cu strigatul soimului, aici constat ca el aduce mai curand a croncanit de corb. Nici denumirea locala nu e tocmai dragalasa: porcul zapezii. Ceva mai in amonte ne intalnim cu un cuplu, banuiesc mama si pui care, de curiozitate, ne privesc din gura galeriei stand tantose ca doi soldati de garda. Ne apopiem cu grija si ne lasam in iarba. Impinsa de curizitate, junioara sau juniorul, se apropie tot mai mult inspectandu-ne. Imi caut  pozitie cat mai avantajoasa, un pic in contralumina, pentru a evidentia mai bine desenul blanii si linia de lumina pe care aceasta o face pe spatele marmotei. Intotdeauna o pozitie in contraluina va avantaja fotografierea animalelor cu blana. Caut o pozitie cat mai joasa pentru a beneficia de campul de profunzime redus si a face mai usoara detasarea subiectului de fundal. In acelasi timp o pozitie joasa inseamna ca esti de cat mai aproape de nivelul ochilor animalului. Sunt cateva conditii de care ar trebui sa tineti cont ori de cate ori fotografiati portrete, fie ele de animal sau umane, iar lumina nu e tocmai cea mai favorabila. Ceea ce ne-a salvat este lumina de mijloc de octombrie cand soarele, chiar la pranz, nu e prea sus pe cer. O diafragma deschisa in jurul valorii de 5,6 asigura o profunzime suficienta pentru a reda cu claritate portretul dar in acelasi timp pentru a blura si detasa subiectul de fundal. Claritatea este obligatorie pe zona capului cel mai indicat fiind ochiul animalului. Parametri de fotografiere au fost ISO 640, t=1/3200, f 5,6. Am ales un ISO mai ridicat pentru a ingheta imaginea si a fi sigur ca din pozitia incomoda din care am facut fotografia aceasta nu va fi miscata. Distanta focala folosita 340 mm obtinuta din Nikkor 70-200/2,8 si teleconverter 2X.

La finalul sedintei foto, ce a durat cateva zeci de minute. Ten’zin, ghidul nostru, m-a rugat sa-i dictez pe litere denumirea in engleza a marmotei. Tacticos a scos un iPod si l-a notat rugandu-ma sa-i verific corectitudinea. Cu asa final ma gandeam ca prietenoase cum au fost, marmotele ar fi putut sa ne impacheteze cate o ciocolata ca stupoarea sa fie definitiva.

Lacul Pokhara

De la hotel la debarcader ajungem in 10 minute. Este inca intuneric bezna. Nu imi dau seama daca cerul este senin sau nu. Mergem la noroc. Vom traversa lacul Pokhara, pe malul sudic, pentru a prinde rasaritul acolo. Speram sa vedem tot lantul Annapurnei si Dhaulagiri, daca binenteles vom avea vizibilitate. La sfarsit de septembrie musonul isi mai arunca din cand in cand norii plini de umezeala catre Himalaya. La 900 m altitudine, in Pokhara, se sufera cumplit de caldura dar ceea ce pune capac este umiditatea: 100%. Doar dimineata este ceva mai racoare iar traversarea pe intuneric a lacului este recompensa pentru desteptarea de la ora 4. Ma sui cu un oarecare scepticism in barca, caci pe fundul ei vad stralucind la lumina frontalei o cantitate ingrijorator de mare de apa. Fac semn barcagiului dar acesta da din mana cu dispret si ne trimite un ranjet profesional. Eu ca eu, dar prietenul Mirel e cu inima cat un purec. Nu stie sa inoate si are o frica viscerala de apa. Ma si intreb cum de a avut curajul sa se suie ?. In sfarsit plecam de la mal. Ramele plescaie usor pe apa si in curand ne aflam suspendati undeva intr-un negru aproape absolut intre apa si cer. Mirel se intorce disperat catre mine vociferand ca apa a crescut in barca. Incercam sa-i comunicam barcagiului dar acesta isi vede impasibil de vaslit. Dupa un timp lasa vaslele si la fel de absent ia o galeta de plastic si incepe sa golesca barca de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Cele 40 de minute cat a durat traversarea, saracul Mirel a fost terorizat de apa ce se acumula in barca si de indiferenta barcagiului. A sarit primul pe mal jurandu-se ca la intoarcere mai bine inconjoara lacul pe jos decat sa mai treaca prin spaimele ultimelor minute. Toate bune pana aici. Incepuse sa se crape de ziua si bucurosi ca am ajuns la locul potrivit ne instalam trepiedele pana sa se inroseasca crestele muntilor. Ghidul ne atrage atentia ca datorita umiditatii mari sunt lipitori in iarba. Automat ma uit la bocanci si constat cu groaza ca 4-5 se aflau deja in urcare. Nu erau cateva, erau sute de lipitori in iarba, care probabil ne asteptau pofticioase ca pe un mic dejun sosit de pe celalalt mal.

Deasupra noastra cerul s-a spart de cum s-a luminat de ziua si peste lac crestele impunatoare ale Annapurnei au inceput sa se coloreze in rosu. Am orizontalizat trepiedul pentru cateva panorame si cu un ochi in iarba si unul prin ocular am tras cateva serii. Probabil a fost cel mai singeriu rasarit la care am participat. Dar nu pe cer ci in iarba caci lupta cu lipitorile era una serioasa. O declasare si cinci sase bobarnace pe bocanci sau pe pantaloni ca sa scap de blestematele creaturi. Pana la urma m-au pacalit: ridicand pantalonul am vazut momentul desprinderii unui exemplar gros, plin de sange care tocmai isi facuse plinul. Necazul era ca locul din care au supt llipitoarea singereaza in continuare datorita unei substante anticoagualnte pe care o secreta in momentul muscaturii. Dar macar daca as fi simtint-o dar perfidele o fac cu o delicatete de care zau, as fi vrut sa scap. Doar Mirel, senin si fara griji, ne ironiza ca suntem mai stresati de lipitori decat a fost el de apa. De el nu se lipeau deloc !

Terminam sesiunea de fotografii si ne suim in acesleasi barci pentru drumul de intoarcere. Dintr-o data zeflemeauna lui Mirel se curma brusc si incepe a noastra. Ca se ne simtim razbunati, barcagiul opreste in mijlocul lacului si incepe tacticos sa scoata apa din barca, neintelegand bombanelile lui Mirel si ironiile noatre.

Deabea la hotel a inteles si Mirel efectul anticoagulant al lipitorii. Pe podeaua cabinei de dus cateva lipitori grase se unduiau satule, incercand sa scape de implacabila gura de scurgere.

Uite asa am afla ca “arta cere sacrifcii” chiar de “sange” uneori !

« Postari mai vechi    Postari mai noi »