Arhiva pentru categoria ‘Himalaya’

Culorile Tibetului

Soferului nostru, un tibetan de 28 de ani, ii place viteza. Contrar tuturor asteptarilor mele, in Tibet, soseaua asfaltata ca in palma, urca pana peste 5200 m. Masina se lanseaza greu, normal pentru un Landcruiser de 20 de ani, dar si cand o face, are unde se desfasura pe liniile drepte de pe platoul tibetan. Doar la cativa kilometri in departare se vad muntii golasi care inchid perspectiva. Reteaua de drumuri din Tibet este impresionanta gandindu-ma ca a fost construita in doar cativa ani si la o asemenea altitudine. Portiuni din “Autostrada Prieteniei” sunt inca in constructie. Traversand aceste portiuni ne dam seama de ce este in stare “tot terenul japonez”: vad de rau cu apa pana la portiere, noroi prin care se trece doar cu caminonul de santier, pante la 35 grade sau direct pe panta unui munte, fara sleauri, atunci cand soseaua este blocata pe kilometri din cauza asfaltarii. Iar cand ajunge din nou pe soseaua dreapta, soferul nostru o “calca” nu se incurca. Distantele sunt imense in Tibet, un teritoriu de 5 ori cat Franta. De la punctul de frontiera pana la muntele sfant Kailash – tinta calatoriei noastre – avem de strabatut peste 900 km. Este doar o mica parte din Tibetul de vest. O parcurgem in trei zile pentru ca ne-am rezervat timp sa ne oprim pe drum sa facem fotografii. Relieful este o combinatie de platouri – foste lacuri, acum secate – inconjurate de munti, prin care curge o retea destul de densa de rauri care-si au obarsia in ghetarii din Himalaya inalta. Din loc in loc, lacuri imense colorate straniu in turcoaz (datorita suspensiilor din apa de ghetar) isi schimba nuantele dupa cum bate soarele. In zonele udate de rauri sau in apropierea lacurilor vegetatia ierboasa este saracacioasa tipic desertica. Desi putina, aceasta sustine turmele tibetanilor care uneori te coplesesc prin numarul lor. S-a intamplat sa vedem turme imprastiate pe suprafete enorme. M-am intrebat cum reusesc pastorii sa le supravegheze pe asemenea imensitati. Sunt multe zone mlastinoase in care smarcurile suculente aduna animalele domestice si salbatice laolalta.

Versantii muntilor care inchid aceste platouri sunt complet lipsiti de sol. Subsolul este expus capriciilor naturale dar pentru ca precipitatiile sunt foarte rare degradarea nu este foarte vizibila. In schimb cromatica este naucitoare. Pe acelasi versant mineralele subsolului sunt expuse vederii si coloreaza muntele de la alb stralucitor la rosu aprins sau chiar verde. Parca toata geologia Terei si-a propus sa-si etaleze bogatia si diversitatea pe acesti versanti din Tibet.

Desi nu stie engleza, soferul s-a prins din prima cand vrem sa oprim. Dar de data aceasta aproape am strigat cand am trecut pe langa micul lac in care se oglindeau muntii portocali-rosietici din spate. Siluetele a cativa cai pascand la marginea lacului, cromatica apei si reflexiile muntilor erau parca aranjate cu mana. Imposibil de ratat un asemenea cadru. Tresarind la auzul strigatului meu soferul a franat brusc de parca cine stie ce s-ar fi intamplat. M-am jenat un pic ca am strigat asa tare dar peisajul m-a luat prin surprindere. Am sarit din masina si cu tele deja montat pe camera am mers inapoi cateva sute de metri sa fiu in pozitia cea mai buna. 200 mm nu ajungea, am mai montat convertorul de 1,4 si asa am ajuns la o focala convenabila. Dupa cateva cadre mi-am dat seama ca nu am activat stabilizatorul VR. Am reluat toate cadrele caci evident erau miscate. Am lucrat cu diafragma destul de inchisa pentru a avea o profunzime de camp cat mai mare. Vroiam claritate pe cat mai multe planuri din imagine. Din grama de a nu pierde caii nu am folosit trepiedul incercand sa am o priza cat mai buna la camera, cu coatele lipite de corp. A fost nevoie de filtru de polarizare pe care l-am rotit in asa fel incat sa existe reflexie pe suprafata apei dar totodata sa reduc lumina parazita si culorile sa fie cat mai saturate. Ca la orice subiect cu elemente in miscare (de data aceasta caii) se trag cateva zeci de cadre pentru ca niciodata nu stii daca nu cumva urmatorul nu e mai bun decat cel abea tras. Am petrecut 20-25 de minute pe margine lacului. Dupa ce caii s-au indepartat ne-am reluat locurile in Landcruiser-e iar soferul nostrun a “calcat-o” cu suta, doar nu era sa rateze tocmai aceasta linie dreapta. Am o vaga banuiala ca l-am frustrat cu atatea opriri

Snow Pig

Darchen, localitatea aflata la baza muntelui Kailash. De aici pleaca si tot aici sosesc pelerinii care fac KORA –inconjorul muntelui sfant Kailash. Un ciclu initiatic pentru orice buddist, care prin aceasta calatorie facuta cu smerenie si rugaciune isi indeplineste un ideal. Facuta de 108 ori, Kora inseamna iluminare odata cu trecerea in lumea spiritelor. Forfota pe strazi, praf, claxoane (inerente in toata lumea asiatica), pelerini si cativa turisti. Ii numeri pe degete. Desi se vorbeste mult de Kailash prea putini turisti ajung la el. Din diverse motive traseele turistice nu ajung pana aici. Cei peste 1000 de km ce trebuie parcursi catre vest plecand de la Lhasa sunt prea multi si piedicile prea mari pentru a vedea muntele in forma de stupa. Sincer sa fiu nu e lucrul cel mai rau cu putinta. Mai putina lume mai multe oportunitati de fotografiat.

Catre manastirea Serlung, la peste 5000 m am plecat cu Toyotele de teren pe un drum aninat in coasta muntelui in care orice greseala insemna cadere in gol pe sute de metri. Intram pe valea Serlung Chu si de indata ce ajungem in patul vaii, drumul este rupt de ape si blocat de gheata de peste noapte, ceea ce face imposibila inaintarea masinilor de teren. Nu-i nimic! Un pic de miscare nu strica. Cautam din ochi un loc de trecut apa dar cum toate pietrele sunt acoperite de o gheata groasa ne indreptam catre amonte in speranta ca pe masura ce urcam, paraiasul isi va strange matca.  Pana la manastire, drum de vreo ora, nu e foarte mult dar la asa altitudine pasul e mai masurat iar respiratia tine obligatoriu ritmul pasilor. Parcurgem o vale larga care-mi aduce aminte de vaile alpine din Rodnei: vegetatia de stepa alpina, pante molcome, doar scara reliefului difera dramatic. Un cronicanit ca de corb, foarte aproape de mine ma face sa intor capul catre cer cautand neagra inaripata. Pasarea nicaieri. Intrigat de zgomot ma opresc si sper sa-l mai aud inca o data sa-I deslusesc originea. Nu mi se arata. Mai mergem ceva drum, traversam nu fara peripetii micul paraias. Dupa o curba a vaii in fata ni se dezvaluie majestuos, simetric aproape de perfectiune sfantul munte Kailash. Ne oprim, se monteaza trepiedele, camerele tacane, ne cautam unghiuri inedite, ba mai sus ba mai jos. Si din nou presupusul corb croncane langa mine. De data asta cu coada ochiului vad si originea sunetului. Constat ca e o marmota. Sunetul scos e cu totul diferit de cel cunoscut in Carpati sau Alpi. Daca pe la noi – prin Europa – sunetul marmotei este deseori confundat cu strigatul soimului, aici constat ca el aduce mai curand a croncanit de corb. Nici denumirea locala nu e tocmai dragalasa: porcul zapezii. Ceva mai in amonte ne intalnim cu un cuplu, banuiesc mama si pui care, de curiozitate, ne privesc din gura galeriei stand tantose ca doi soldati de garda. Ne apopiem cu grija si ne lasam in iarba. Impinsa de curizitate, junioara sau juniorul, se apropie tot mai mult inspectandu-ne. Imi caut  pozitie cat mai avantajoasa, un pic in contralumina, pentru a evidentia mai bine desenul blanii si linia de lumina pe care aceasta o face pe spatele marmotei. Intotdeauna o pozitie in contraluina va avantaja fotografierea animalelor cu blana. Caut o pozitie cat mai joasa pentru a beneficia de campul de profunzime redus si a face mai usoara detasarea subiectului de fundal. In acelasi timp o pozitie joasa inseamna ca esti de cat mai aproape de nivelul ochilor animalului. Sunt cateva conditii de care ar trebui sa tineti cont ori de cate ori fotografiati portrete, fie ele de animal sau umane, iar lumina nu e tocmai cea mai favorabila. Ceea ce ne-a salvat este lumina de mijloc de octombrie cand soarele, chiar la pranz, nu e prea sus pe cer. O diafragma deschisa in jurul valorii de 5,6 asigura o profunzime suficienta pentru a reda cu claritate portretul dar in acelasi timp pentru a blura si detasa subiectul de fundal. Claritatea este obligatorie pe zona capului cel mai indicat fiind ochiul animalului. Parametri de fotografiere au fost ISO 640, t=1/3200, f 5,6. Am ales un ISO mai ridicat pentru a ingheta imaginea si a fi sigur ca din pozitia incomoda din care am facut fotografia aceasta nu va fi miscata. Distanta focala folosita 340 mm obtinuta din Nikkor 70-200/2,8 si teleconverter 2X.

La finalul sedintei foto, ce a durat cateva zeci de minute. Ten’zin, ghidul nostru, m-a rugat sa-i dictez pe litere denumirea in engleza a marmotei. Tacticos a scos un iPod si l-a notat rugandu-ma sa-i verific corectitudinea. Cu asa final ma gandeam ca prietenoase cum au fost, marmotele ar fi putut sa ne impacheteze cate o ciocolata ca stupoarea sa fie definitiva.

« Postari mai vechi