Arhiva pentru categoria ‘natura’

Matterhorn

Matterhorn este mai mult decât un munte: este un simbol al munților de pretutindeni. Forma lui piramidală, singularitatea în peisaj și frumusețea îi conferă un statut de emblemă. Fiind pe granița italo – elvețiană muntele are denumire în cele două limbi: Monte Cervino fiind cea în italiană. Dar pentru că silueta sa este mai impunătoare privită dinspre nord, s-a impus denumirea de origine germană iar localitatea de la baza lui, Zermatt, a devenit una din capitalele alpinismului mondial, alaturi de Chamonix-ul francez, sau Namche Bazar-ul nepalez. În sezonul de vară zeci de alpiniști urcă creasta Hornli, traseul clasic către vârf, escaladat în premieră în 1865 de legendarul Edward Whymper. Succesul înregistrat de alpinistul britanic la mijlocul sec XIX încheie perioada romantică a cuceririi marilor varfuri alpine începută cu aproape 70 de ani înainte, odată cu cucerirea Mont Blancului de către Paccard și Balmat, dar deschide către lume mica localitate elvețiană de la baza lui.

Forma specifică a Matterhornului este împrumutată de producătorii de la Nestle pentru ciocolata de care toată lumea a auzit: Toblerone. Fiind emblematic numele este preluat și de alți munți ai lumii:  vârfului Ama Dablam i se spune Matterhornul Himalayei iar muntelui Assiniboine din Munții Stâncoși canadieni este supranumit Matterhornul Canadei.

Binenteles că un astfel de munte este fotografiat și răsfotografiat. Mă întreb oare ce aș mai putea face odată ajuns în preajma lui ?. Ei bine modul acesta de abordare nu este unul constructiv, nu te ajută să progresezi. Trebuie știut că în natură poți merge în același loc de nenumarate ori și de fiecare dată vei face o altă imagine. Fotografia de natură depinde de vreme – în mare parte și slavă Domnului – ori în aceste condiții este puțin probabil ca mergând de multe ori în același loc să realizezi fotografii similare. De multe ori nici măcar asemănătoare. Pentru munții înalți acest lucru este și mai evident, vremea determinând în majoritatea cazurilor finalitatea fotografiei.

Am ajuns în Zermatt pentru a treia oară. De data aceasta venind cu mașina de la Chamonix cale de două ore și jumătate. Deși am plecat devreme din Chamonix, nu am prins primul tren către Gornergrat, o creasta masivă situata oarecum vis-à-vis de Matterhorn. Dar nu era nici o supărare, căci pe monitorul de la stația de bază care vizualiza imaginea unei camere de la 3100 m, totul era laptos: indicația sigură ca sus era ceață. Ceea ce am constatat cand am ajuns sus. Dar o ceață luminoasă care dădea semne ca s-ar sparge. Dupa nici o jumatate de oră, în aplauzele mulțimii adunate pe vârful Gornergrat, își face apariția de după norii subțiri, însuși Maria Sa Matterhorn-ul. Câteva cadre făcute prin ferestra de nori, frumoase de altfel, și mi-am luat ruscacul în spate pornind către lacurile de pe creasta Riffelalp, un punct de stație bine cunoscut. Cum în jurul lacului mare era furnicar de turiști m-am retras către lacul din aval, ceva mai mic dar mai interesant, cu blocuri mari de stânci pe maluri, între care bumbăcarița si-a găsit loc la adăpost. Grupuri, grupuri, turiștii treceau complet neinteresați pe lângâ mine, odată ce opriseră la lacul de mai sus – considerat atracția principală. Fiind singur, m-am bucurat că pot găsi cel mai potrivit loc de stație. De cum am fixat trepiedul, într-un straniu exercitiu de mimetism, amuzant pentru mine, au apărut posesori de camere compacte sau chiar DSLR-uri care căutau să se posteze în apropiere. Cum să reziste tentației de a se plasa langă o cameră pe trepied? Ca pe peste tot folosirea trepiedului în peisagistică este sporadică. Cum văd o cameră pe trepied, cum se opresc, caută întrebator catre peisajul din față, și declanșează. După expresia de pe față sunt convins că nu știu ce fotografiază, dar… dacă din greșeală se pricopsesc cu vreo fotografie formidabilă …

Fac abstracție de situație și imi pregătesc camera. Fiind deja ora prânzului este clar că numai jocul norilor in jurul Matterhornului nu este deajuns pentru o fotografie interesantă. Montez pe camera filtrul infraroșu, ridic valoarea ISO la 400, din cateva încercări stabilesc perechea timp/diafragma : 30 sec/f=8. Timpul lung de expunere face ca norii sa aibă o alură frumoasă în cadru. Obțin o fotografie corect expusa cu o histogramă corectă, in formatul raw, RGB. Imaginea are o puternică dominantă roșie, normală având în vedere că filtrul este transparent doar pentru spectrul infraroșu. În PS urmează să o transform în fotografie alb/negru acordând tonurilor de roșu portocaliu și galben tonuri diferite de gri.

Torres del Paine

Răzvan se simțea rău de tot. Toată noaptea a făcut drumuri afară din cort. Nici eu nici el nu am prea dormit. Cu o zi inainte urcasem din greu până la “Campamento Torres”. Nu altitudinea era problema ci diferența de nivel. Pe lângă cort și cele trebuincioase campării, am adus cu noi tot echipamentul foto. Și atârnă nu glumă. O ultimă încercare de a-l determina pe Răzvan să se scoale la 4.30. Nu reusesc. E dărâmat rău de tot. Mă hotărăsc să plec singur. Ce altceva puteam face până la urmă. Pentru asta venisem atât amar de kilometri în Patagonia, să fotografiez un răsărit la Torres del Paine. Documentarea m-a convins că un răsărit aici este una din cele mai frumoase spectacole pe care muntele îl poate oferi.

Cun părere de rău l-am lăsat pe Răzvan la cort și am plecat la lumina frontalei. Urcusul e anevoios, pe o morenă frontală în care poteca aproape nu se distinge. De altfel dupa cateva minute am pierdut-o și am “călărit” bolovanii aruncați alandala de ghețar. Ceva mai greu a fost până la mijirea zorilor apoi am regasit poteca firava către lacul de la baza turnurilor. La 7 fără un sfert am ajuns. Ce dezamăgire. Se vedea doar baza turnurilor. Restul era ascuns în norii joși și amenințători. Chiar și asa specatcolul căldării glaciare era impresionant. Mi-am propus să aștept. La un moment dat am auzit voci. Un grup de truiști veniseră să vadă și ei mirajul și măreția muntelui…cand a început să plouă. Mărunt, mocănește, în ciuda mea și a celorlalti noctambuli. Cum noi am fost singuri în tabără am înteles că celălalt grup venise de la cabana situată la doua ore mai jos decât “campamento”. Ei, asta da dezamăgire pentru ei. Eu urcasem cam o oră dar ei făcuseră mai bine de trei. Ne-am adăpostit cu toții sub o lespede cu speranța că n-o să dureze mult. Dupa o oră oamenii s-au dat bătuți. Cum n-aveam altceva mai bun de facut, am preferat să stau, să aștept. Ploaia cădea la fel de afurisită ca în Făgăraș sau orinde aiurea pe la noi și ma gândeam cu durere că în Patagonia poți prinde săptămâni întregi de vreme rea, așa cum poți avea norocul să traversezi într-o zi cele patru anotimpuri. Nu știu care este corespondentul foto la pescărescul “fir intins”, dar câteodată dacă n-ai, mai bine stai acasă. Sau cel puțin așa gândeam până la momentul în care în doua minute ploaia a stat, norii s-au spart și a ieșit soarele. Nu mai știam pe ce să pun mâna mai repede. Literalmente îmi tremurau mâinile de emoție și de viteza cu care mă grăbeam să montez camera pe trepied, obiectivul pe camera și filtrele pe obiectiv. Am tras și am chiuit vreo jumatate de oră, din același loc. Abea apoi am început să schimb locul de stație să caut unghiuri diferite. Brusc era vreme frumoasă, optimismul prezent și așa a fost toată dimineața. M-am gândit la Razvan cu părere de rău. Îi voi propune să mai stăm o zi ca să mai urcăm o dată la răsărit. Așa ceva nu se ratează pe bază de… indigestie… J

Iată au trecut mai bine de 7 ani de la tura din Patagonia. Am căutat fisierul arhivat pe CD să încerc o nouă “developare” cu softurile de azi, mult mai performante. L-am deschis, am editat și apoi l-am comparat cu tif-ul editat in 2004. Deosebirile sunt evidente, parcă ar fi două camere diferite. Încă de la începutul perioadei digitale am tras numai fișiere raw și iată că odată cu evoluția programelor de editare această decizie a dat roade. Nu degeaba un proverb spune că prevederea e mama înțelepciunii.

« Postari mai vechi