Arhiva pentru categoria ‘peisaj’

Torres del Paine

Răzvan se simțea rău de tot. Toată noaptea a făcut drumuri afară din cort. Nici eu nici el nu am prea dormit. Cu o zi inainte urcasem din greu până la “Campamento Torres”. Nu altitudinea era problema ci diferența de nivel. Pe lângă cort și cele trebuincioase campării, am adus cu noi tot echipamentul foto. Și atârnă nu glumă. O ultimă încercare de a-l determina pe Răzvan să se scoale la 4.30. Nu reusesc. E dărâmat rău de tot. Mă hotărăsc să plec singur. Ce altceva puteam face până la urmă. Pentru asta venisem atât amar de kilometri în Patagonia, să fotografiez un răsărit la Torres del Paine. Documentarea m-a convins că un răsărit aici este una din cele mai frumoase spectacole pe care muntele îl poate oferi.

Cun părere de rău l-am lăsat pe Răzvan la cort și am plecat la lumina frontalei. Urcusul e anevoios, pe o morenă frontală în care poteca aproape nu se distinge. De altfel dupa cateva minute am pierdut-o și am “călărit” bolovanii aruncați alandala de ghețar. Ceva mai greu a fost până la mijirea zorilor apoi am regasit poteca firava către lacul de la baza turnurilor. La 7 fără un sfert am ajuns. Ce dezamăgire. Se vedea doar baza turnurilor. Restul era ascuns în norii joși și amenințători. Chiar și asa specatcolul căldării glaciare era impresionant. Mi-am propus să aștept. La un moment dat am auzit voci. Un grup de truiști veniseră să vadă și ei mirajul și măreția muntelui…cand a început să plouă. Mărunt, mocănește, în ciuda mea și a celorlalti noctambuli. Cum noi am fost singuri în tabără am înteles că celălalt grup venise de la cabana situată la doua ore mai jos decât “campamento”. Ei, asta da dezamăgire pentru ei. Eu urcasem cam o oră dar ei făcuseră mai bine de trei. Ne-am adăpostit cu toții sub o lespede cu speranța că n-o să dureze mult. Dupa o oră oamenii s-au dat bătuți. Cum n-aveam altceva mai bun de facut, am preferat să stau, să aștept. Ploaia cădea la fel de afurisită ca în Făgăraș sau orinde aiurea pe la noi și ma gândeam cu durere că în Patagonia poți prinde săptămâni întregi de vreme rea, așa cum poți avea norocul să traversezi într-o zi cele patru anotimpuri. Nu știu care este corespondentul foto la pescărescul “fir intins”, dar câteodată dacă n-ai, mai bine stai acasă. Sau cel puțin așa gândeam până la momentul în care în doua minute ploaia a stat, norii s-au spart și a ieșit soarele. Nu mai știam pe ce să pun mâna mai repede. Literalmente îmi tremurau mâinile de emoție și de viteza cu care mă grăbeam să montez camera pe trepied, obiectivul pe camera și filtrele pe obiectiv. Am tras și am chiuit vreo jumatate de oră, din același loc. Abea apoi am început să schimb locul de stație să caut unghiuri diferite. Brusc era vreme frumoasă, optimismul prezent și așa a fost toată dimineața. M-am gândit la Razvan cu părere de rău. Îi voi propune să mai stăm o zi ca să mai urcăm o dată la răsărit. Așa ceva nu se ratează pe bază de… indigestie… J

Iată au trecut mai bine de 7 ani de la tura din Patagonia. Am căutat fisierul arhivat pe CD să încerc o nouă “developare” cu softurile de azi, mult mai performante. L-am deschis, am editat și apoi l-am comparat cu tif-ul editat in 2004. Deosebirile sunt evidente, parcă ar fi două camere diferite. Încă de la începutul perioadei digitale am tras numai fișiere raw și iată că odată cu evoluția programelor de editare această decizie a dat roade. Nu degeaba un proverb spune că prevederea e mama înțelepciunii.

Culorile Tibetului

Soferului nostru, un tibetan de 28 de ani, ii place viteza. Contrar tuturor asteptarilor mele, in Tibet, soseaua asfaltata ca in palma, urca pana peste 5200 m. Masina se lanseaza greu, normal pentru un Landcruiser de 20 de ani, dar si cand o face, are unde se desfasura pe liniile drepte de pe platoul tibetan. Doar la cativa kilometri in departare se vad muntii golasi care inchid perspectiva. Reteaua de drumuri din Tibet este impresionanta gandindu-ma ca a fost construita in doar cativa ani si la o asemenea altitudine. Portiuni din “Autostrada Prieteniei” sunt inca in constructie. Traversand aceste portiuni ne dam seama de ce este in stare “tot terenul japonez”: vad de rau cu apa pana la portiere, noroi prin care se trece doar cu caminonul de santier, pante la 35 grade sau direct pe panta unui munte, fara sleauri, atunci cand soseaua este blocata pe kilometri din cauza asfaltarii. Iar cand ajunge din nou pe soseaua dreapta, soferul nostru o “calca” nu se incurca. Distantele sunt imense in Tibet, un teritoriu de 5 ori cat Franta. De la punctul de frontiera pana la muntele sfant Kailash – tinta calatoriei noastre – avem de strabatut peste 900 km. Este doar o mica parte din Tibetul de vest. O parcurgem in trei zile pentru ca ne-am rezervat timp sa ne oprim pe drum sa facem fotografii. Relieful este o combinatie de platouri – foste lacuri, acum secate – inconjurate de munti, prin care curge o retea destul de densa de rauri care-si au obarsia in ghetarii din Himalaya inalta. Din loc in loc, lacuri imense colorate straniu in turcoaz (datorita suspensiilor din apa de ghetar) isi schimba nuantele dupa cum bate soarele. In zonele udate de rauri sau in apropierea lacurilor vegetatia ierboasa este saracacioasa tipic desertica. Desi putina, aceasta sustine turmele tibetanilor care uneori te coplesesc prin numarul lor. S-a intamplat sa vedem turme imprastiate pe suprafete enorme. M-am intrebat cum reusesc pastorii sa le supravegheze pe asemenea imensitati. Sunt multe zone mlastinoase in care smarcurile suculente aduna animalele domestice si salbatice laolalta.

Versantii muntilor care inchid aceste platouri sunt complet lipsiti de sol. Subsolul este expus capriciilor naturale dar pentru ca precipitatiile sunt foarte rare degradarea nu este foarte vizibila. In schimb cromatica este naucitoare. Pe acelasi versant mineralele subsolului sunt expuse vederii si coloreaza muntele de la alb stralucitor la rosu aprins sau chiar verde. Parca toata geologia Terei si-a propus sa-si etaleze bogatia si diversitatea pe acesti versanti din Tibet.

Desi nu stie engleza, soferul s-a prins din prima cand vrem sa oprim. Dar de data aceasta aproape am strigat cand am trecut pe langa micul lac in care se oglindeau muntii portocali-rosietici din spate. Siluetele a cativa cai pascand la marginea lacului, cromatica apei si reflexiile muntilor erau parca aranjate cu mana. Imposibil de ratat un asemenea cadru. Tresarind la auzul strigatului meu soferul a franat brusc de parca cine stie ce s-ar fi intamplat. M-am jenat un pic ca am strigat asa tare dar peisajul m-a luat prin surprindere. Am sarit din masina si cu tele deja montat pe camera am mers inapoi cateva sute de metri sa fiu in pozitia cea mai buna. 200 mm nu ajungea, am mai montat convertorul de 1,4 si asa am ajuns la o focala convenabila. Dupa cateva cadre mi-am dat seama ca nu am activat stabilizatorul VR. Am reluat toate cadrele caci evident erau miscate. Am lucrat cu diafragma destul de inchisa pentru a avea o profunzime de camp cat mai mare. Vroiam claritate pe cat mai multe planuri din imagine. Din grama de a nu pierde caii nu am folosit trepiedul incercand sa am o priza cat mai buna la camera, cu coatele lipite de corp. A fost nevoie de filtru de polarizare pe care l-am rotit in asa fel incat sa existe reflexie pe suprafata apei dar totodata sa reduc lumina parazita si culorile sa fie cat mai saturate. Ca la orice subiect cu elemente in miscare (de data aceasta caii) se trag cateva zeci de cadre pentru ca niciodata nu stii daca nu cumva urmatorul nu e mai bun decat cel abea tras. Am petrecut 20-25 de minute pe margine lacului. Dupa ce caii s-au indepartat ne-am reluat locurile in Landcruiser-e iar soferul nostrun a “calcat-o” cu suta, doar nu era sa rateze tocmai aceasta linie dreapta. Am o vaga banuiala ca l-am frustrat cu atatea opriri

« Postari mai vechi