Arhiva pentru categoria ‘phototour in Romania’

Brânza lui nea Gheorghe

Stâna este rostuită la o aruncătura de băț de casa lui nea Gheorghe, casă de om gospodar, cu ogradă și șură, cu toate acareturile trebuincioase unei familii de huțuli de la munte. Să nu vă gândiți că nea Gheorghe stă în sat. Nu! Până în bătătura lui trebuie să mergi vreo câțiva kilometri pe un drum forestier, de-a lungul unei văi înguste, iar după ce aceasta se lărgește și face loc unui mic cătun cu câteva gospodării, cu loc de pășunat și de fân, mai urci doua sute de metri și gata ai ajuns. Mai sus pe pășune, la poala pădurii, este țarcul oilor, vreo 45-50, iar când am ajuns noi era tocmai mulsul de dimineată. Așezați pe scăunele mici în dreptul strugii, cei trei băieti a lui nea Ghoerghe munceau de zor: cu un genunchi țineau strunga să nu iasă oile, în timp ce mainile le mergeau mai ceva ca niște automate de muls. Laptele țâșnea din pumnul lor drept în căldarea dintre picioare fâsâind și făcând spumă. În nici jumătatea de oră, țarcul era gol, oile plecate la pășune cu unul din băieți și laptele dus la stâna de ceilalți doi. Ca orice stână bine rostuită treburile se împart după vârsta și experiență: nea Gheorghe e baciul – cârmuiește stâna și prepară brânza, iar fii lui sunt fie ciobani mergând cu oile la pășunat, fie ajutoare la prepararea brânzei. In stână focul e ațâțat, vasul în care se încălzește laptele e pregătit cu o sedilă întinsă peste gură în chip de strecurătoare, în care băieții toarnă laptele proaspăt muls. Vasul e pus pe foc să se încălzeasca laptele după care îl toarnă în închegătoare – vas mare de lemn – și nea Gheorghe ii pune un boț de cheag. Apoi pană se prinde laptele se așează pe laviță să povestească cu noi: despre huțuli, despre familie și binențeles despre brânză și “tehnologia de fabricație”. Îl iscodesc despre fazele următoare să știu la ce să mă aștept, vorbim despre cum se face brânza pe la noi la Bran, se miră când aude că exista brânză de burduf din cea în coajă de brad, ne explică cum fac huțulii brânza lor si uite așa trece ceva vreme și laptele e gata închegat. Nea Gheorghe ia urdariul cel cu coada lungă și rupe laptele închegat pană-l face din nou lichid. Apoi își suflecă mânecile pană peste cot, bagă mâna în lapte și începe al învarti ușor de zici că mângâie închegătoarea. Nu se oprește mai bine de 10 minute și mă întreb ce-o fi găsit în vasul cela de lemn de-l descântă așa frumos. Mă dumiresc când văd că de sub zer apare o bilă mare, albă, de branză, adunată încet cu mâna de nea Gheorghe. Încet, încet bila devine tot mai mică iar cand e destul de compactă o scoate și o pune din nou în sedilă, peste o strecurătoare mare. Rupe brânza în bucăți mici ca să iasă zerul din ea, după care o așează din nou în sedilă o strânge ca pe un săculeț și o pune la scurs atârnată în rând cu celelalte. Zerul rămas îl pune din nou la foc, băiatul cel mic  amestecă cu urdariul pe fundul cazanului să nu se prindă sau să se afume iar nea Gheorghe cu lingura cea mare culege de la suprafață bucățele de urdă ce se se încheagă din grăsimea rămasă în zer. Urda fierbinte se pune la scurs într-o strecurătoare, iar cand se răceste este stransă în sedilă și pusă la rândul ei la scurs. Toată treaba se termină iar baieții, care au adus apă cu galețile de la izvor, spală ustensilele folosite și le pregătesc pentru mulsul de seară.

Între timp pe foc s-a asezat un ceaun în care mămăliga deja bolborosește, iar noi, oaspeții suntem poftiți la masa de afară, să gustăm din cele produse la stână: caș, branză proaspătă, urdă, jintiță, mămăligă, balmoș. De aici se “rupe filmul” sau mă rog cum s-o fi zicând mai nou la digital.

Rimetea

Izvorul din centru (o vana zdrava de apa), jgheaburile pentru vite si bazinele de spalat rufe sunt neschimbate, asa cum imi amintesc ca erau la prima mea vizita in Rimetea, acum mai bine de douazeci de ani. Am revenit de multe ori in Rimetea, de fiecare data am trecut pe la fantana sa iau apa si sa fac o fotografie.

Sunt in Rimetea de mai multe zile, am trecut de mai multe ori pe la fantana sa iau apa, dar ba era un autocar parcat care bloca perspectiva, ba lumina nu era adecvata asa ca am tot amanat momentul fotografiei. In sfarsit intr-o dimineata de joi totul era ca la carte: lumina oblica matinala, nici o masina parcata. Imi pregatesc camera si un fitru degrade pentru echilibrarea imaginii reflectate cu cea reala. Nu realizez ca intre timp de cealalta parte a fantanii o femeie isi sdusese covoarele la spalat si a inceput sa le frece de zor. M-am bucurat caci era o imagine pe care o ratasem acum vreo 7-8 ani. La fix. Mai iute decat credeam, cu o vadita curiozitate, femeia ne abordeaza, avand un puternic accent unguresc:

-       De unde sunteti ?

-       De prin  toata tara. Suntem la o scoala de fotografie.

-       Daaaa, unde stati. La ce pensiune?

-       Suntem cu corturile, pe deal catre Bedeleu.

-       Va place aici pe la noi?

-       Sigur, altfel nu am fi venit

-       Daaaa, muzeul satului l-ati vizitat?

-       Nu inca. E ceva interesant ?

-       E mai frumos ca cel din Aiud. Sunt obiecte de pe aici de la noi. Sa va duceti neaparat. Da la izbuc ati fost? Acolo sub piatra de unde iese apa mare?

-       Acolo am fost!

Intre tot acest timp femeia muncea su sarg la spalatul covoarelor. I-am urmat exemplul facand fotografii printre raspunsurile date ca la scoala.

La fel de abrupt imi spune:

-       Cati sunteti?

-       14 persoane.

-       Fac niste cozonaci faini sambata. Cum se fac aici la noi. Se numesc Somloyi. Ati mai mancat?

-       Da. La restaurantul lui Lakatos (un mic restaurant taranesc, fara fitze dar cu mancare ca la mama acasa)

-       Daca vreti va fac si voua.

-       Vrem, cum sa nu.

-       Atunci treceti pe la mine sumabata seara, dupa ora 7 si va opresc unul, ca fac mai multi.

Zis si facut iar sambata m-am infiintat la casa femeii sa iau cozonacul:

-       M-am gandit daca veniti sau nu – zise femeia cu bucurie ca am aparut sa luam cozonacul. Haideti sa-i vedeti.

Si ma invita in camera din fata unde pe masa erau insirati pe un stergar 4 cozonaci mari si insiropati.

-       Cat ma costa doamna ? o intreb

-       20 de lei.

Ma gandesc ca nu sunt tocmai ieftini. Dar cand iau cozonacul in mana imi dau seama ca are aproape 2 kg. Plec multumit ca le voi face o supriza fotografilor in tabara. Nu ies bine pe poarta ca ma imbie:

-       Daca mai aveti nevoie va mai dau o jumatate.

Cantaresc cozonacul, cantaresc situatia:

-       Atunci mai iau inca jumatate.

Ma invita din nou in casa si in loc de o jumatate imi da un cozonac intreg.

-       Asta e pe gratis, imi spune cu o voce plina de bucurie. Si daca mai treceti pe la noi va mai fac cozonaci. Acum stiti unde stau !

PS  Rimetea este unul din acele locuri in care nu vii numai o data. O interesanta comunitate de maghiari (impreuna cu satul Coltesti din vecinatate) inconjurata de mocani, in care maghiarii s-au adaptat, de unde si un bilingvismul populatiei, dar care isi conserva cu o constiinta incredibila identitatea. Sunt mandrii de satul lor si asta se vede cu ochiul liber, la fiecare pas. Un sentiment pe care, din pacate, multi l-au uitat.

Se pare ca locuitorii Rimetei formeaza o pupulatie cu totul aparte: sunt urmasii unor colonisti austrieci, stabiliti aici la inceputul evului mediu ca o populatie de mestesugari si care apoi s-au maghiarizat. De aici si influenta germana in arhitectura satului. Comunitatea a primit in 1999 Medalia Europa Nostra, prima de acest fel acordata in Romania. Efigia se gaseste pe toate cele 138 de case cuprinse in situl de arhitectura.

« Postari mai vechi