Arhiva pentru categoria ‘phototour in Romania’

Rimetea

Izvorul din centru (o vana zdrava de apa), jgheaburile pentru vite si bazinele de spalat rufe sunt neschimbate, asa cum imi amintesc ca erau la prima mea vizita in Rimetea, acum mai bine de douazeci de ani. Am revenit de multe ori in Rimetea, de fiecare data am trecut pe la fantana sa iau apa si sa fac o fotografie.

Sunt in Rimetea de mai multe zile, am trecut de mai multe ori pe la fantana sa iau apa, dar ba era un autocar parcat care bloca perspectiva, ba lumina nu era adecvata asa ca am tot amanat momentul fotografiei. In sfarsit intr-o dimineata de joi totul era ca la carte: lumina oblica matinala, nici o masina parcata. Imi pregatesc camera si un fitru degrade pentru echilibrarea imaginii reflectate cu cea reala. Nu realizez ca intre timp de cealalta parte a fantanii o femeie isi sdusese covoarele la spalat si a inceput sa le frece de zor. M-am bucurat caci era o imagine pe care o ratasem acum vreo 7-8 ani. La fix. Mai iute decat credeam, cu o vadita curiozitate, femeia ne abordeaza, avand un puternic accent unguresc:

-       De unde sunteti ?

-       De prin  toata tara. Suntem la o scoala de fotografie.

-       Daaaa, unde stati. La ce pensiune?

-       Suntem cu corturile, pe deal catre Bedeleu.

-       Va place aici pe la noi?

-       Sigur, altfel nu am fi venit

-       Daaaa, muzeul satului l-ati vizitat?

-       Nu inca. E ceva interesant ?

-       E mai frumos ca cel din Aiud. Sunt obiecte de pe aici de la noi. Sa va duceti neaparat. Da la izbuc ati fost? Acolo sub piatra de unde iese apa mare?

-       Acolo am fost!

Intre tot acest timp femeia muncea su sarg la spalatul covoarelor. I-am urmat exemplul facand fotografii printre raspunsurile date ca la scoala.

La fel de abrupt imi spune:

-       Cati sunteti?

-       14 persoane.

-       Fac niste cozonaci faini sambata. Cum se fac aici la noi. Se numesc Somloyi. Ati mai mancat?

-       Da. La restaurantul lui Lakatos (un mic restaurant taranesc, fara fitze dar cu mancare ca la mama acasa)

-       Daca vreti va fac si voua.

-       Vrem, cum sa nu.

-       Atunci treceti pe la mine sumabata seara, dupa ora 7 si va opresc unul, ca fac mai multi.

Zis si facut iar sambata m-am infiintat la casa femeii sa iau cozonacul:

-       M-am gandit daca veniti sau nu – zise femeia cu bucurie ca am aparut sa luam cozonacul. Haideti sa-i vedeti.

Si ma invita in camera din fata unde pe masa erau insirati pe un stergar 4 cozonaci mari si insiropati.

-       Cat ma costa doamna ? o intreb

-       20 de lei.

Ma gandesc ca nu sunt tocmai ieftini. Dar cand iau cozonacul in mana imi dau seama ca are aproape 2 kg. Plec multumit ca le voi face o supriza fotografilor in tabara. Nu ies bine pe poarta ca ma imbie:

-       Daca mai aveti nevoie va mai dau o jumatate.

Cantaresc cozonacul, cantaresc situatia:

-       Atunci mai iau inca jumatate.

Ma invita din nou in casa si in loc de o jumatate imi da un cozonac intreg.

-       Asta e pe gratis, imi spune cu o voce plina de bucurie. Si daca mai treceti pe la noi va mai fac cozonaci. Acum stiti unde stau !

PS  Rimetea este unul din acele locuri in care nu vii numai o data. O interesanta comunitate de maghiari (impreuna cu satul Coltesti din vecinatate) inconjurata de mocani, in care maghiarii s-au adaptat, de unde si un bilingvismul populatiei, dar care isi conserva cu o constiinta incredibila identitatea. Sunt mandrii de satul lor si asta se vede cu ochiul liber, la fiecare pas. Un sentiment pe care, din pacate, multi l-au uitat.

Se pare ca locuitorii Rimetei formeaza o pupulatie cu totul aparte: sunt urmasii unor colonisti austrieci, stabiliti aici la inceputul evului mediu ca o populatie de mestesugari si care apoi s-au maghiarizat. De aici si influenta germana in arhitectura satului. Comunitatea a primit in 1999 Medalia Europa Nostra, prima de acest fel acordata in Romania. Efigia se gaseste pe toate cele 138 de case cuprinse in situl de arhitectura.

Telefonul nu era descarcat.

“Gigi,

Nici nu m-am gandit ca nu vii acasa. Aveam nevoie sa ma sfatuiesc si eu cu tine. Pe 11 noiembrie imi fac iesirea la pensie (peste doua saptamani)

PS. Tefefonul nu era descarcat.”

Intalnirile cu oamenii Deltei nu sunt intotdeauna din cele mai “cordiale”. In general oamenii se feresc de obiectivul camerei de fotografiat. Pe de o parte asa le e felul mai dur si neprietenos, pe de alta, o realitate dura in care pescuitul pe la marginea legii ii face foarte circumspecti. Unii au fost prinsi in jocul dintre presa si autoritati si au fost aratati ca braconieri desi nu erau in afara legii. Probabil ca pe adevaratii braconieri n-apuca sa-i fotografieze nimeni. Asa ca am fost intampinati cu buna ziua sau cu injuraturi dupa experientele acumulate de fiecare interlocutor in parte. Nu mai departe decat cu un an in urma intr-un sat de pescari, incercand sa tragem la mal am fost intampinati de o salva de injuraturi. O echipa de televiziune din Japonia, care ne insotea in phototour, a sesizat violenta limbajului si a cerut lamuriri. Jenati am cautat o explicatie plauzibila, care insa n-a fost inteleasa defel.

Undeva pe canalul Litcov se afla o mica asezare de pescari. I se spune satul Litcov desi nu sunt decat vreo 5-6 constructii ce par a se darama la cea mai mica atingere. Am debarcat cu oarecare strangere in suflet desi am cerut voie localnicilor in prealabil. Pasind pe grind am realizat ca de data aceasta am nimerit la “baietii buni”. O mica contructie din lemn si stuf adapostea o “avere” de ustensile de pescuit. Fiind vremea prohibitiei pescarii nostri lucrau de zor la repararea navoadelor, plaselor sau pliveau constiicios la cele trei straturi cu legume din spatele casutei. Mai incolo o coliba suie in care ti-era frica sa intri sa nu se darame tinea loc de toaleta. N-am cutezat sa intru de frica unei drame. In schimb am intrat intr-o mica anexa, aparent abandonata (de fapt acesta este aspectul “normal” al colibelor de stuf). Panzele de paianjen demonstrau nelocuirea. Le-am cules din barba caci ochii s-a adaptat mai tarziu decat dorinta mea de a explora. Un pat cu o saltea de paie ravasita, un cuier de perete pe care atarnau niste chei ruginite, un pachet de tigari plin candva cu seminte de castraveti – ce acum probabil se parguiau in gradina – in fereastra un ceas desteptator oprit la trei s-un-sfert, o cutie de crema ce parea din alt scenariu. In coltul de sus al camerei o icoana cu Mantuitorul.

Din prima ochii mi-au fugit pe perete, unde intr-un piron parca desprins de pe Sfanta Cruce – pe atat de mare si ruginit era – atarna o scrisoare cu un mesaj ca un strigat de ajutor gasit intr-o sticla de naufragiat. Trist si dojenitor cu un repros fin la urma: “PS Telefonul nu era descarcat”.

« Postari mai vechi    Postari mai noi »