Arhiva pentru categoria ‘phototour in lume’

Pashupatinah

După ce trecem peste râul Bagmati, mașina se oprește într-un mic maidan. Micul Santosh, ghidul nostru nepalez de origine sherpa, ne spune că am ajuns. Până coborâm și ne aranjăm sculele foto, el a dat fuga și a rezolvat intrarea la Pashupatinath. Aici este unul din locurile sfinte ale Nepalului, un mare ansamblu de temple hindu închinate lui Shiva, zeul morții și al reînvierii. Este locul în care credincioșii hindu vin pentru a-și incinera morții și timp de un an, pentru a-i celebra pe cei plecați dintre cei vii. După un an comemorarea încetează pentru că spiritul s-a întrupat într-o alta ființă vie, superioară sau uneori inferioară, dupa cum viața celui plecat a fost meritoasă sau dusă pe calea pierzaniei.

Pashupatinath este locul în care se află, dacă nu cel mai mare atunci unul dintre cele mai mari temple hindu din lume închinat lui Shiva. Construite în secolul 17 sub forma de pagode, complexul de cladiri religioase face parte din lista UNESCO a locurilor istorice. Pashupatinath este numele unei zeități locale, nepaleze, care este considerat ca fiind stăpân al aminalelor. Asta face ca pe teriroriul templului să existe o populatie importanta de maimuțe macac și chiar un parc cu animale ierbivore. Considerat cel mai sfânt lăcaș de cult închinat lui Shiva, în templu sunt admiși numai credincioșii nepalezi sau indieni, toti ceilalti fiind considerati impuri, ceea ce face ca turistilor sa nu le fie accesibila vizitarea interiorului templului.

In schimb este permisa asistarea la ceremoniile funerare ce se petrec pe malurile râului sfânt. Pășim printre tarabele cu obiecte de cult necesare procesiunilor, asaltați de vânzătorii ambulanți de suveniruri și ajungem după numai câteva sute de metri în mijlocul ansamblului de temple, pe malul râului Bagmati. Este dimineață și ambele maluri sunt pline de procesiuni. Fără aglomerație simți că nu trăiești în regiunile asiatice. Pe malul drept sunt câteva locuri unde se fac incinerările; în amonte cei din castele superioare, în aval cei din castele inferioare. Pe partea stângă, mai abrupta, a raului există o terasare a malului unde se petrec toate ceremoniile de comemorare. Preoții hindu, alături de membrii ai familiei defunctului oficiază într-un ritual relativ simplu o ceremonie de aducere aminte și oferirea de ofrande zeităților pentru o mai buna protecție a spiritului celui mort.

La prima vizită, in 2007, necunoscând îndeaproape cutumele hindu, modul în care nepalezii privesc aceste ceremonii, am fost pur și simplu jenat să îi fotografiez. Am comparat ceea ce se întamplă acolo cu spectacolul înmormântării de la noi. Recunosc că mi-este greu să accept că la o înmormântare se pot face fotografii de reportaj în care să nu agresezi procesiunea. Însă am învatat de la nepalezi că moartea este privită cu ceva mai multa detașare și pace, atât în religia hindu cât și în buddhism.

Fiind prima oră a dimineții, lumina cade razant pe malul stang, mai abrupt, al raului, desenând foarte frumos toate elementele de volum. Pe terasele de piatră, grupuri mici de preoti si enoriași, înghesuiți unii în alții, printre ofrande și obiecte de cult iși desfășoară nederanjați ritualul de sacrificiu. Toate jertfele sunt de natură vegetală, așa ca pe jos sunt împrăștiate resturile de frunze din care sunt făcute micile farfurii care apoi sunt jertfite pe apa râului sfânt. Tot pe râul sfânt este împraștiată cenușa provenită din incinerări. Castele superioare își permit să folosească la incinerare o cantitate mare de lemne care transformă totul in cenusa. Cei din castele inferioare însă nu-și permit, așa că mai pot fi vazute plutind la vale fragmente neincinerate de corp uman. Destul de șocant pentru un european.

Văzând lumina bună, am traversat râul pe unicul pod pentru a vedea malul stâng dintr-o perspectivă mai avantajoasă. Pe treptele de langă apă și pe primele două platforme este locul pentru ceremonii. Pe platforma superioară de acces, mai largă, pot sta turiștii care urmăresc fie procesiunile funerare de pe malul opus fie cele de pe platformele de jos. Spectacolul este divers, colorat dar liniștit și demn.  Fiind un acces limitat am facut majoritatea fotografiilor cu teleobiectivul, ceea ce-mi conferea posibilitatea studierii îndeajuns a subiectelor în același timp însă fără sa le deranjez.

“Eu lucrez cu jenă. Prin asta vreau să spun nu-mi place să aranjez subiectul. Dacă stau în faţa lui, în loc să dearanjez/aranjez subiectul, mă repoziționez eu”.

Diane Arbus.

Torres del Paine

Răzvan se simțea rău de tot. Toată noaptea a făcut drumuri afară din cort. Nici eu nici el nu am prea dormit. Cu o zi inainte urcasem din greu până la “Campamento Torres”. Nu altitudinea era problema ci diferența de nivel. Pe lângă cort și cele trebuincioase campării, am adus cu noi tot echipamentul foto. Și atârnă nu glumă. O ultimă încercare de a-l determina pe Răzvan să se scoale la 4.30. Nu reusesc. E dărâmat rău de tot. Mă hotărăsc să plec singur. Ce altceva puteam face până la urmă. Pentru asta venisem atât amar de kilometri în Patagonia, să fotografiez un răsărit la Torres del Paine. Documentarea m-a convins că un răsărit aici este una din cele mai frumoase spectacole pe care muntele îl poate oferi.

Cun părere de rău l-am lăsat pe Răzvan la cort și am plecat la lumina frontalei. Urcusul e anevoios, pe o morenă frontală în care poteca aproape nu se distinge. De altfel dupa cateva minute am pierdut-o și am “călărit” bolovanii aruncați alandala de ghețar. Ceva mai greu a fost până la mijirea zorilor apoi am regasit poteca firava către lacul de la baza turnurilor. La 7 fără un sfert am ajuns. Ce dezamăgire. Se vedea doar baza turnurilor. Restul era ascuns în norii joși și amenințători. Chiar și asa specatcolul căldării glaciare era impresionant. Mi-am propus să aștept. La un moment dat am auzit voci. Un grup de truiști veniseră să vadă și ei mirajul și măreția muntelui…cand a început să plouă. Mărunt, mocănește, în ciuda mea și a celorlalti noctambuli. Cum noi am fost singuri în tabără am înteles că celălalt grup venise de la cabana situată la doua ore mai jos decât “campamento”. Ei, asta da dezamăgire pentru ei. Eu urcasem cam o oră dar ei făcuseră mai bine de trei. Ne-am adăpostit cu toții sub o lespede cu speranța că n-o să dureze mult. Dupa o oră oamenii s-au dat bătuți. Cum n-aveam altceva mai bun de facut, am preferat să stau, să aștept. Ploaia cădea la fel de afurisită ca în Făgăraș sau orinde aiurea pe la noi și ma gândeam cu durere că în Patagonia poți prinde săptămâni întregi de vreme rea, așa cum poți avea norocul să traversezi într-o zi cele patru anotimpuri. Nu știu care este corespondentul foto la pescărescul “fir intins”, dar câteodată dacă n-ai, mai bine stai acasă. Sau cel puțin așa gândeam până la momentul în care în doua minute ploaia a stat, norii s-au spart și a ieșit soarele. Nu mai știam pe ce să pun mâna mai repede. Literalmente îmi tremurau mâinile de emoție și de viteza cu care mă grăbeam să montez camera pe trepied, obiectivul pe camera și filtrele pe obiectiv. Am tras și am chiuit vreo jumatate de oră, din același loc. Abea apoi am început să schimb locul de stație să caut unghiuri diferite. Brusc era vreme frumoasă, optimismul prezent și așa a fost toată dimineața. M-am gândit la Razvan cu părere de rău. Îi voi propune să mai stăm o zi ca să mai urcăm o dată la răsărit. Așa ceva nu se ratează pe bază de… indigestie… J

Iată au trecut mai bine de 7 ani de la tura din Patagonia. Am căutat fisierul arhivat pe CD să încerc o nouă “developare” cu softurile de azi, mult mai performante. L-am deschis, am editat și apoi l-am comparat cu tif-ul editat in 2004. Deosebirile sunt evidente, parcă ar fi două camere diferite. Încă de la începutul perioadei digitale am tras numai fișiere raw și iată că odată cu evoluția programelor de editare această decizie a dat roade. Nu degeaba un proverb spune că prevederea e mama înțelepciunii.

« Postari mai vechi