Arhiva pentru categoria ‘povestea unei fotografii’

Matterhorn

Matterhorn este mai mult decât un munte: este un simbol al munților de pretutindeni. Forma lui piramidală, singularitatea în peisaj și frumusețea îi conferă un statut de emblemă. Fiind pe granița italo – elvețiană muntele are denumire în cele două limbi: Monte Cervino fiind cea în italiană. Dar pentru că silueta sa este mai impunătoare privită dinspre nord, s-a impus denumirea de origine germană iar localitatea de la baza lui, Zermatt, a devenit una din capitalele alpinismului mondial, alaturi de Chamonix-ul francez, sau Namche Bazar-ul nepalez. În sezonul de vară zeci de alpiniști urcă creasta Hornli, traseul clasic către vârf, escaladat în premieră în 1865 de legendarul Edward Whymper. Succesul înregistrat de alpinistul britanic la mijlocul sec XIX încheie perioada romantică a cuceririi marilor varfuri alpine începută cu aproape 70 de ani înainte, odată cu cucerirea Mont Blancului de către Paccard și Balmat, dar deschide către lume mica localitate elvețiană de la baza lui.

Forma specifică a Matterhornului este împrumutată de producătorii de la Nestle pentru ciocolata de care toată lumea a auzit: Toblerone. Fiind emblematic numele este preluat și de alți munți ai lumii: vârfului Ama Dablam i se spune Matterhornul Himalayei iar muntelui Assiniboine din Munții Stâncoși canadieni este supranumit Matterhornul Canadei.

Binenteles că un astfel de munte este fotografiat și răsfotografiat. Mă întreb oare ce aș mai putea face odată ajuns în preajma lui ?. Ei bine modul acesta de abordare nu este unul constructiv, nu te ajută să progresezi. Trebuie știut că în natură poți merge în același loc de nenumarate ori și de fiecare dată vei face o altă imagine. Fotografia de natură depinde de vreme – în mare parte și slavă Domnului – ori în aceste condiții este puțin probabil ca mergând de multe ori în același loc să realizezi fotografii similare. De multe ori nici măcar asemănătoare. Pentru munții înalți acest lucru este și mai evident, vremea determinând în majoritatea cazurilor finalitatea fotografiei.

Am ajuns în Zermatt pentru a treia oară. De data aceasta venind cu mașina de la Chamonix cale de două ore și jumătate. Deși am plecat devreme din Chamonix, nu am prins primul tren către Gornergrat, o creasta masivă situata oarecum vis-à-vis de Matterhorn. Dar nu era nici o supărare, căci pe monitorul de la stația de bază care vizualiza imaginea unei camere de la 3100 m, totul era laptos: indicația sigură ca sus era ceață. Ceea ce am constatat cand am ajuns sus. Dar o ceață luminoasă care dădea semne ca s-ar sparge. Dupa nici o jumatate de oră, în aplauzele mulțimii adunate pe vârful Gornergrat, își face apariția de după norii subțiri, însuși Maria Sa Matterhorn-ul. Câteva cadre făcute prin ferestra de nori, frumoase de altfel, și mi-am luat ruscacul în spate pornind către lacurile de pe creasta Riffelalp, un punct de stație bine cunoscut. Cum în jurul lacului mare era furnicar de turiști m-am retras către lacul din aval, ceva mai mic dar mai interesant, cu blocuri mari de stânci pe maluri, între care bumbăcarița si-a găsit loc la adăpost. Grupuri, grupuri, turiștii treceau complet neinteresați pe lângâ mine, odată ce opriseră la lacul de mai sus – considerat atracția principală. Fiind singur, m-am bucurat că pot găsi cel mai potrivit loc de stație. De cum am fixat trepiedul, într-un straniu exercitiu de mimetism, amuzant pentru mine, au apărut posesori de camere compacte sau chiar DSLR-uri care căutau să se posteze în apropiere. Cum să reziste tentației de a se plasa langă o cameră pe trepied? Ca pe peste tot folosirea trepiedului în peisagistică este sporadică. Cum văd o cameră pe trepied, cum se opresc, caută întrebator catre peisajul din față, și declanșează. După expresia de pe față sunt convins că nu știu ce fotografiază, dar… dacă din greșeală se pricopsesc cu vreo fotografie formidabilă …

Fac abstracție de situație și imi pregătesc camera. Fiind deja ora prânzului este clar că numai jocul norilor in jurul Matterhornului nu este deajuns pentru o fotografie interesantă. Montez pe camera filtrul infraroșu, ridic valoarea ISO la 400, din cateva încercări stabilesc perechea timp/diafragma : 30 sec/f=8. Timpul lung de expunere face ca norii sa aibă o alură frumoasă în cadru. Obțin o fotografie corect expusa cu o histogramă corectă, in formatul raw, RGB. Imaginea are o puternică dominantă roșie, normală având în vedere că filtrul este transparent doar pentru spectrul infraroșu. În PS urmează să o transform în fotografie alb/negru acordând tonurilor de roșu portocaliu și galben tonuri diferite de gri.

Adaugat: 14 februarie 2012
la 19:45 de Mihai Moiceanu

Tag-uri: Gornergrat, Switzerland, Zermatt

Categoria: Alpi, natura, peisaj, phototour in lume, povestea unei fotografii

Comentarii: 8 comentarii

Artista, ciobanu si fotografia

Pe la 6 jumate o sun pe mama sa-i spun ca nu mai ajung pe la ea. Trebuia sa-i duc niste mici comisioane dar cum era deja tarziu si mai aveam ceva de terminat la birou am rugat-o sa nu se supere daca amanam vizita. Imi spune ca mi-a vazut fotografia la televizor. O linistesc si-i spun ca n-avea cum caci in ultimul timp n-am mai fost pe la nici un post. Atunci ezita si ca sa nu faca vreo greseala imi spune ca se va uita la emisiunea lui Maruta in reluare a doua zi de dimineata ca sa-mi spuna daca s-a inselat sau nu. Caut pe net la emisiune si nu gasesc nimic relevant. Mai peste un timp revin si hopa….. ce sa vezi: mama avea dreptate; poza mea era la televizor si nu oriunde ci la emisiunea lui Maruta. Pfui de mine da ce photoshopata era. Sau nu…. parca termenul era altul… a da…. plagiata. Da, da… m-am uitat in DEX si e corect.

Evident devin curios. Oare cine e doamna cu pruncul de pe canapeaua lui Maruta. Pe burtiera scrie viitoarea doamna Madalin Voicu. O s-o cheme Madalin? Parca e totusi nume de barbat. In fine, pe vremurile astea nimic nu e “kosher”. Ca orice om modern, ancorat in realitate, caut urgent pe net. Burtiera evident nu m-a convins. Doamnei ii zice Carmen Olteanu. Ei, daca eram atent la Maruta, aflam din prima. Revin: doamna Carmen Olteanu, pictorita, din Rm. Valcea stabilita in Bucuresti. Buuun. Dar ce face ciobanu meu pe acolo? Pai ce sa faca: e pictat saracu, i-a facut cusma rosie, cojocu si el rosu in rest e neschimbat, asa cum il stiu de ani si ani. De vreo 20… cred! Cum trece domn’ne vremea si unii oameni raman nee..eschimbati. Si totusi ce, face, el, acolo! A, ma scuzati e in companie selecta. E intre alti domni si doamne, clowni si printese. De-ar sti el unde a nimerit, ehe!! Dar ia sa ascultam interviul, poate e interesant:

Maruta: ”…sa va traiasca baiatul… si n-a venit cu mana goala.. a venit cu plastilina pentru ca… cum e… daca parintii sunt artisti..si copilul e artist, nu?”

Carmen: “.. sper sa nu iasa inginer… ha ha ha…” si doamna a continuat cu un ras cu mult subinteles.

Da! Cam asa e cu inginerii astia. Doamne fereste sa te faci inginer ca ajungi de rasul lumii. Artistice.

Hopaaa! Ceva nu-mi suna bine. Nasol. Trebuie sa-mi fac “mea culpa”; marturisesc ca sunt….iiiingiiiineeer.

Da’ si ciobanul meu e cioban. Sadea. Nu stiu cum e cu artista. Despre fotografie insa va mai povestesc.

Deeteeectiiivul din mine sapa mai departe pe net. Aflu ca doamna pictorita are o galerie unde vinde bine picturile. Ce-o sa se mai bucure ciobanu meu cand o sa afle ca valoreaza cateva mii de euro.

Dar trebuie sa fac o marturisire: ciobanul a mai fost si prin alte locuri: o data l-am intalnit langa castelul Peles, la fel, pictat. Da acolo era leit, nu ca aici spoit cu rosu. Hai sa zicem ca o cusma rosie si-ar putea lua de pe la targ (ar ajunge repede maro dar asta-i alta treaba) dar sarica de miel rosu zau ca n-am mai vazut.

Alta data m-am intalnit cu el pe la Bacau, l-au dat la ziar, nu stiu ce facuse ca nu m-am mai intalnit cu el de cand l-am pozat. Apoi pe la Bucuresti intr-un ziar mai mare (cum erau pe vremuri ca acuma sunt cam mici).

Nu-i vorba ca si eu l-am purtat: pe la noi, pe aiurea-n lume, pe la fel de fel de expozitii unde lumea a zis ca-i cioban fain si i-au dat premiu. Omu’ a meritat si a luat. Da sa stiti ca la galeriile foto nu e cu bani. Nasol! Numa la pictura e cu bani. E si normal artistii sunt artisti si gata. Merita nu?

Puteam si eu sa ma fac artist… daca eram destept…