Arhiva pentru categoria ‘wildlife’

Snow Pig

Darchen, localitatea aflata la baza muntelui Kailash. De aici pleaca si tot aici sosesc pelerinii care fac KORA –inconjorul muntelui sfant Kailash. Un ciclu initiatic pentru orice buddist, care prin aceasta calatorie facuta cu smerenie si rugaciune isi indeplineste un ideal. Facuta de 108 ori, Kora inseamna iluminare odata cu trecerea in lumea spiritelor. Forfota pe strazi, praf, claxoane (inerente in toata lumea asiatica), pelerini si cativa turisti. Ii numeri pe degete. Desi se vorbeste mult de Kailash prea putini turisti ajung la el. Din diverse motive traseele turistice nu ajung pana aici. Cei peste 1000 de km ce trebuie parcursi catre vest plecand de la Lhasa sunt prea multi si piedicile prea mari pentru a vedea muntele in forma de stupa. Sincer sa fiu nu e lucrul cel mai rau cu putinta. Mai putina lume mai multe oportunitati de fotografiat.

Catre manastirea Serlung, la peste 5000 m am plecat cu Toyotele de teren pe un drum aninat in coasta muntelui in care orice greseala insemna cadere in gol pe sute de metri. Intram pe valea Serlung Chu si de indata ce ajungem in patul vaii, drumul este rupt de ape si blocat de gheata de peste noapte, ceea ce face imposibila inaintarea masinilor de teren. Nu-i nimic! Un pic de miscare nu strica. Cautam din ochi un loc de trecut apa dar cum toate pietrele sunt acoperite de o gheata groasa ne indreptam catre amonte in speranta ca pe masura ce urcam, paraiasul isi va strange matca.  Pana la manastire, drum de vreo ora, nu e foarte mult dar la asa altitudine pasul e mai masurat iar respiratia tine obligatoriu ritmul pasilor. Parcurgem o vale larga care-mi aduce aminte de vaile alpine din Rodnei: vegetatia de stepa alpina, pante molcome, doar scara reliefului difera dramatic. Un cronicanit ca de corb, foarte aproape de mine ma face sa intor capul catre cer cautand neagra inaripata. Pasarea nicaieri. Intrigat de zgomot ma opresc si sper sa-l mai aud inca o data sa-I deslusesc originea. Nu mi se arata. Mai mergem ceva drum, traversam nu fara peripetii micul paraias. Dupa o curba a vaii in fata ni se dezvaluie majestuos, simetric aproape de perfectiune sfantul munte Kailash. Ne oprim, se monteaza trepiedele, camerele tacane, ne cautam unghiuri inedite, ba mai sus ba mai jos. Si din nou presupusul corb croncane langa mine. De data asta cu coada ochiului vad si originea sunetului. Constat ca e o marmota. Sunetul scos e cu totul diferit de cel cunoscut in Carpati sau Alpi. Daca pe la noi – prin Europa – sunetul marmotei este deseori confundat cu strigatul soimului, aici constat ca el aduce mai curand a croncanit de corb. Nici denumirea locala nu e tocmai dragalasa: porcul zapezii. Ceva mai in amonte ne intalnim cu un cuplu, banuiesc mama si pui care, de curiozitate, ne privesc din gura galeriei stand tantose ca doi soldati de garda. Ne apopiem cu grija si ne lasam in iarba. Impinsa de curizitate, junioara sau juniorul, se apropie tot mai mult inspectandu-ne. Imi caut  pozitie cat mai avantajoasa, un pic in contralumina, pentru a evidentia mai bine desenul blanii si linia de lumina pe care aceasta o face pe spatele marmotei. Intotdeauna o pozitie in contraluina va avantaja fotografierea animalelor cu blana. Caut o pozitie cat mai joasa pentru a beneficia de campul de profunzime redus si a face mai usoara detasarea subiectului de fundal. In acelasi timp o pozitie joasa inseamna ca esti de cat mai aproape de nivelul ochilor animalului. Sunt cateva conditii de care ar trebui sa tineti cont ori de cate ori fotografiati portrete, fie ele de animal sau umane, iar lumina nu e tocmai cea mai favorabila. Ceea ce ne-a salvat este lumina de mijloc de octombrie cand soarele, chiar la pranz, nu e prea sus pe cer. O diafragma deschisa in jurul valorii de 5,6 asigura o profunzime suficienta pentru a reda cu claritate portretul dar in acelasi timp pentru a blura si detasa subiectul de fundal. Claritatea este obligatorie pe zona capului cel mai indicat fiind ochiul animalului. Parametri de fotografiere au fost ISO 640, t=1/3200, f 5,6. Am ales un ISO mai ridicat pentru a ingheta imaginea si a fi sigur ca din pozitia incomoda din care am facut fotografia aceasta nu va fi miscata. Distanta focala folosita 340 mm obtinuta din Nikkor 70-200/2,8 si teleconverter 2X.

La finalul sedintei foto, ce a durat cateva zeci de minute. Ten’zin, ghidul nostru, m-a rugat sa-i dictez pe litere denumirea in engleza a marmotei. Tacticos a scos un iPod si l-a notat rugandu-ma sa-i verific corectitudinea. Cu asa final ma gandeam ca prietenoase cum au fost, marmotele ar fi putut sa ne impacheteze cate o ciocolata ca stupoarea sa fie definitiva.

Vulpoiul

(ospatul pseudovanatoresc)

Exista un moment pe munte cand toate lucrurile devin foarte lumesti, cand bucuria de a avea in preajma prietenii de munte este aproape palpabila si chiar are… gust. E vremea.. mesei. Fiecare scoate din ranita ce are mai bun, unele mici bunatati adunate peste saptamana, pentru aceasta masa, care e aproape rituala. Fiecare-si lauda bucatele. Pe de o parte pentru a primi laudele inapoi si cu un gand ceva mai ascuns, de a nu le cara inapoi. Bucatele se “evapora” in ordinea bunatatii sau a puterii de convingere a “producatorului”. Foamea, aerul tare, efortul ajuta bucatarul la faptuirea grabnica a merindelor. Daca grupul este mare, indemnul foamei este pe masura, asa ca dupa nici dupa 15 minute, pe masa intansa direct pe iarba, abea daca mai erau ceva urme vagi de merinde. Pe cand ne trageam suflletul istorisind felurite povesti de munte, o mica aratare, aramiu-gabuie salta printre smocurile de iarba ale inceputului de primavara, de pe care zapada deabea daca s-a topit. Fetele au sarit drept in picioare cu o viteza pe care nu mi-as fi inchipuit-o, una din ele scotind iute din buzunar un mic aparat de ultrasunete. “Daca e turbat?” e fost prima intrebare pe buzele tuturor. Dar vulpoiul nici nu ne-a luat in seama si si-a continuat drumul catre masa noastra. S-a oprit la nici 4 metri, a mirosit iute ceva prin iarba si, gasind un os aruncat din greseala de meseni, a zbughit-o asa cum venise. Inca uluiti ne-am reprosat ca uite, atatia fotografi la un loc si nici unul n-a reusit sa scoata camera sa faca o fotografie. Una din fete, victorioasa, s-a laudat cu fotografia facuta cu telefonul. Crunta palma peste obrazul nostru de fotografi… Ne-am asezat din nou in iarba comentand de zor ciudata intamplare. Mai patisem asa ceva cu ani in urma, in Retezat, cand celebrul vulpoi de la Bucura mi-a jucat aceeasi festa. Dar acela traia in jurul refugiilor de la Bucura si Gentiana si accepta cu usurinta mancare de la turisti. Ori aici eram in Muntii Baiului, sub varful Paltinu, pe un crac de munte ce urca din valea Posada ardeleana. Un loc uitat de lume in care daca trec 10 oameni pe an e mare lucru. Iar in locul unde ne oprisem eram departe de orice stana sau locas temporar de munte. Nici nu apucam sa aprofundam subiectul si spinarea blanoasa isi face din nou aparitia. De data aceasta tacticoasa incepe a adulmeca prin jurul locului unde am mancat. Fetele miloase ii ofera din portia de oase pastrata pentru cainele de acasa. Vulpoiul insfaca ciosvarta si tusti in desisul din apropiere. Ei da, de data asta eram pregatiti, cu camerele gata de foc automat. Facusem chiar o expunere de proba, sa verific histograma, asa ca vulpoiului i-am facut niste portrete “de buletin” plus cateva planuri intregi. Ce mai incolo, incoace; puteam sa-i fac fisa de “identificare biometrica”. Ne aratam unii altora “capodoperele”, comentam de zor evenimetul si hop vulpoiul iar apare si evident spre regretul propritarei patrupedului domestic, mai primeste un os. Si binenteles cateva zeci de fotografii. “E clar!” mi-am zis. “Avem o reprezentatie pe cinste!” Si binenteles a reaparut vulpoiul care in urmatoarea jumatate de ora a epuizat rezerva de oase, bucatile de paine ramase si cam tot ce i s-a oferit. Nici mezelurile nu le-a refuzat. Dar de la un timp a incetat sa mai manance in desis si a inceput sa le ascunda, sapand caineste gropi si apoi astupandu-le. Si-a facut o serie de rezerve de hrana mai ceva ca Scott in drumul catre Polul Sud. In tot acest timp am fotografiat fara odihna declansand din toate pozitiile posibile. Apoi asa cum a venit vulpoiul s-a strecurat printre niste tufe joase de ienupar si s-a facut nevazut. Noi ne-am starns echipamentul si am luat-o catre vale cu cardurile pline de fotografii ale unui vulpoi cu un comportament ciudat. Cu siguranta nu era turbat caci nu a manifestat nici ce mai mica intentie de agresiune, botul era curat, fara urme ale bolii. Iar inatlnirea e cu atat mai ciudata cu cat salbaticiunile de la noi fug rupand pamantul cand se intalnesc cu cel mai mare dusman al lor: omul. O fi stiut vulpoiul ca suntem fotografi ?

« Postari mai vechi