Archive for category ‘Dolomites’

Tre Cime di Lavaredo

De la refugiul Auronzo până la Forcella (fereastra, sa) Lavaredo este un drum forestier bine lucrat, pe care am întâlnit chiar și mame împingând căruciorul, deși drumul este situat la peste 2300 m altitudine. Nu e de mirare căci la Auronzo se ajunge cu mașina iar de aici drumul taie, aproape pe curba de nivel, fața sudică a celor Trei Cime. Dinspre sud, nimic nu tradează spectacolul alpin, verticala de dolomită pură, ce țâșnește din căldarea glaciară a Cimelor. De îndată ce se traversează Forcella Lavaredo, toată măreția unui peisaj alpin de excepție te lasă cu gura căscată. La propriu. Văzând pereții de stâncă de peste 500 m, surplombați în prima jumătate și verticali pănâ în vârful Cimei Grande (căruia îi mai lipsește un metru pentru a avea fix trei mii), pretenului meu Mirel, aplinist, maestru emerit al sportului, îi piere glasul…Pentru prima data îl aud că își regretă vârsta, îl înjură pe Ceaușescu, și apoi tace posac. Răspunsul, aflat după câteva zile, mă lamurește: “ Iți dai seama că dacă veneam aici acum trezeci de ani puteam face alpinism adevărat, pe cei mai mari pereți ai Dolomiților. Toata viata am visat și am citit despre Cele Trei Cime, dar nu mi-am imaginat că-s așa de grandioase”. Cine știe, poate Mirel (cum îi spun prietenii lui Adrian Tănase), îndrăgostit de stâncă până peste cap, ar fi deschis un nou traseu în premiera, așa cum a deschis sute în Carpati, și-ar fi scris numele alături de cel al lui Emilio Comici, marele alpinist italian care în anii 30 a făcut prima escaladă a feței nordice a Cimei Grande. Considerat un virtuoz al escaladei, admirat și stimat de lumea alpină din Italia și nu numai, Emilio Comici a realizat prima ascensiune a peretelui nordic al Cimei Grande, considerat până la el un perete complet inaccesibil. Într-o acerbă competiție cu cățărătorii austrieci și germani, considerați la acea vreme cei mai buni din lume, Comici împreună cu doi coechipieri din Cortina d’Ampezzo reușesc premiera peretelui pe extrema sa vestică în 14 august 1933.

Într-o zi de iulie, la 69 de ani distanță de Comici am rămas la apus lângă lacurile de sub Cime așteptând o lumina favorabilă, ce n-a mai venit. Din peretele central se auzeau zgomote de carabiniere, comenzi de coardă, sunete specifice escaladei. O echipa de alpinisti se cățăra în perete pe un traseu cu mult mai greu decât cel deschis de Comici. Regretând apusul ratat dar admirând efortul celor din perete, m-am retras și mi-am promis ca aici voi mai reveni.

Ceea ce s-a intamplat, nu numai o dată ci de mai multe ori. In phototourul de anul trecut chiar de doua ori într-o săptamană! Impresionați de turnurile din Lavaredo, după o primă tură in jurul lor, participanții au decis că merită să mai venim o dată la apus să facem fotografii din șaua – Forcella Lavaredo. Zis si facut.

Îmbarcați în mașini am ajuns la poarta de intrare în parcul natural Tre Cime di Lavaredo pe la ora 7 seara, în speranța că după acea oră nu trebuie să mai platim taxa de parcare destul de piperată: 20 de euro de mașină. Nici vorbă. Paznicul de la barieră, nu s-a dat dus vazându-ne ca așteptam momentul, așa că până la urma a trebuit sa plătim. De la refugiul Auronzo la Forcella Lavaredo: marș forțat pentru a nu pierde lumina de apus. Doar în lunile mai, iunie și iulie lumina de apus cade și pe peretii nordici ai turnurilor. Din șa turnurile sunt vizibile în profil și contralumină, soarele intră în cadru, ceea ce determină un contrast foarte mare. Am încercat o variantă de expunere compensând stralucirea soarelui si a cerului cu un filtru degrade neutru de 3 trepte. Cerul și solul s-au balansat perfect dar turnurile de stâncă erau complet subexpuse. Timpul trecea foarte repede, soarele tocmai ieșise de după nori într-o ultimă fereastră înainte de apus. Trebuia să mă mișc repede. Soluția la care am apelat a fost braketing pe expunere în 5 trepte. Ceea ce s-a dovedit salvator.

Nu-mi placeau imaginile HDRi, mai ales cele făcute în natură. Dar acum am învățat că aplicat corect procedeul rezolvă o situație altfel dificilă daca nu chiar imposibilă din punct de vedere al redării contrastelor extreme. Mai este ceva: softurile de prelucrare HDRi au evoluat considerabil iar imaginile obținute au un aspect natural, corecția referindu-se la o extindere a latitudinii de expunere a senzorului. De la un timp am apelat tot mai des la braketing în situații dificile de contrast. Acum cred că este o bună rezolvare a peisajelor cu contraste foarte mari în care aspectul artificial al imaginii nu este observat.

Noaptea pe drumul de întoarcere către Auronzo i-am adus aminte lui Mirel de momentul din 2002 ! A râs: “Acum l-am cucerit cu camera!”

În înțelepciunea adunată peste timp am descoperit că fiecare experiență este o formă de explorare. Ansel Adams

mnf-2010-07-01-0065