Archive for category ‘photo workshop’

(Română) Diversitate in calatorie, autentic in fotografie

Sorry, this entry is only available in Română.

Fricosul

 Am lasat masinile la bariera si la scurt timp dupa ce am telefonat la administratie, unul din paznici ne-a luat in primire. Drumul pietruit bine ingrijit urca intr-o serpentina scurta, cativa zeci de metri si ajungem langa incinta ingradita. In spatele unui gard care-mi lasa impresia de fragilitate, doi ursi masivi patrulau cu miscari stereotipe, similare animalelor de la gradinile zoologice. Constat ca nu gardul remarcat la inceput este bariera intre oameni si ursi ci unul electric pe care nu-l vezi de la bun inceput. Ma gandesc ce s-ar intampla daca l-as atinge cu camera foto… oooo… nuu!

Accesul in Sanctuarul Ursilor nu este liber pentru ca, pe buna dreptate, nu este o gradina zoologica ci un loc in care ursii traumatizati de captivitate, salvati din custi, gradini zoo inadecvate sau de la circ sunt reabilitati si traiesc intr-o cvasi libertate pe un teren ingradit de 70 ha. Povestea e deja subiect de presa: de la Animal Planet la bloguri poti gasi tot ce te intereseaza. Insa cum nimic nu se compara cu o experienta personala iar subiectul este unul cu precadere fotografic mi-am propus sa merg o data. Accesul este posibil numai in grupuri, anuntate in prealabil. Depasesc primul tarc si continui sa urc pe drum, prin padure, catre celelalte doua tarcuri. Ne oprim pentru o regrupare la intrarea in cel de-al doilea tarc. Remarc un zgomot ciudat ca un zumzait de transformator. Ma gandesc ca trebuie sa fie de la gardul electric. Plecam mai departe. Pe parcurs observ cum unul dintre ursi ne insoteste de-a lungul gardului. Este un exemplar tanar, nu cred ca are mai mult de doi ani. Are o mutra simpatica si parca asteapta sa-l zmotocesti. Vedea-m-as ! La un moment dat, cu o agilitate care mai curand o atribui pisicii, ursuletul nostru se suie in copac, dar nu asa la un metru, doi, ci tocmai sus la bifurcatia unor crengi zdravene. Motivul urcarii precipitate tocmai a ajuns la gard. Un urs matur care a venit sa ne inspecteze. Ne miroase, parca incercand sa ne citeasca intentiile apoi se intoarce lenes in directia din care a venit. Dar ursuletul nostru ramane in copac. Asta era: am scapat de gard si pot face cateva portrete inedite cu ursul in copac. Blanosul se aseaza tacticos pe crenga stejarului si incepe sa-si suga laba asemenea unui copil care-si suge degetul. Hopa! Iar zgomotul de transformator. De data asta vine de sus din copac. Atunci realizez ca ursul nostru “torcea” in timp ce-si suge laba. Pe camera aveam deja zoom tele asa ca am cautat un loc de statie in care crengile nu-mi obtureaza vederea. Nici in copac nu blanosul nu era foarte astamparat. Ba isi sugea laba, ba se uita cu frica la evolutia celorlalti de la sol. Evident ii era teama de ursii adulti. Lumina de dupamiaza, de toamna tarzie, moale si calda ii desena frumos blana iar momentele de declansare le-am ales cand ochii prindeau aceasta lumina. Lumina din ochi da viata unui portret fie el de om sau animal si e foarte important ca, daca exista timp de studiu pentru un subiect, sa tineti cont de acest detaliu. Am stat pe langa ursulet mai bine de o ora astfel ca nu am reusit sa vad mare lucru din Sanctuar, dar hazul/necazul Fricosului (nu stiu daca paznicii i-au dat vre-un nume) m-a convins ca merita.

M-am intanit de multe ori cu ursi salbatici prin turele mele pe munte. Unele au fost hazoase altele dramatice pana aproape de a fi grave. Niciodata nu m-am gandit sa ma urc in copac dar demonstratia de la sanctuar m-a convins ca la urmatoarele intalniri (daca or mai fi) aceasta e cea mai proasta optiune! Un om urca in copac muuuult mai incet decat un urs! Si asta nu e sfat vanatoresc

« Older posts