Brânza lui nea Gheorghe

Stâna este rostuită la o aruncătura de băț de casa lui nea Gheorghe, casă de om gospodar, cu ogradă și șură, cu toate acareturile trebuincioase unei familii de huțuli de la munte. Să nu vă gândiți că nea Gheorghe stă în sat. Nu! Până în bătătura lui trebuie să mergi vreo câțiva kilometri pe un drum forestier, de-a lungul unei văi înguste, iar după ce aceasta se lărgește și face loc unui mic cătun cu câteva gospodării, cu loc de pășunat și de fân, mai urci doua sute de metri și gata ai ajuns. Mai sus pe pășune, la poala pădurii, este țarcul oilor, vreo 45-50, iar când am ajuns noi era tocmai mulsul de dimineată. Așezați pe scăunele mici în dreptul strugii, cei trei băieti a lui nea Ghoerghe munceau de zor: cu un genunchi țineau strunga să nu iasă oile, în timp ce mainile le mergeau mai ceva ca niște automate de muls. Laptele țâșnea din pumnul lor drept în căldarea dintre picioare fâsâind și făcând spumă. În nici jumătatea de oră, țarcul era gol, oile plecate la pășune cu unul din băieți și laptele dus la stâna de ceilalți doi. Ca orice stână bine rostuită treburile se împart după vârsta și experiență: nea Gheorghe e baciul – cârmuiește stâna și prepară brânza, iar fii lui sunt fie ciobani mergând cu oile la pășunat, fie ajutoare la prepararea brânzei. In stână focul e ațâțat, vasul în care se încălzește laptele e pregătit cu o sedilă întinsă peste gură în chip de strecurătoare, în care băieții toarnă laptele proaspăt muls. Vasul e pus pe foc să se încălzeasca laptele după care îl toarnă în închegătoare – vas mare de lemn – și nea Gheorghe ii pune un boț de cheag. Apoi pană se prinde laptele se așează pe laviță să povestească cu noi: despre huțuli, despre familie și binențeles despre brânză și “tehnologia de fabricație”. Îl iscodesc despre fazele următoare să știu la ce să mă aștept, vorbim despre cum se face brânza pe la noi la Bran, se miră când aude că exista brânză de burduf din cea în coajă de brad, ne explică cum fac huțulii brânza lor si uite așa trece ceva vreme și laptele e gata închegat. Nea Gheorghe ia urdariul cel cu coada lungă și rupe laptele închegat pană-l face din nou lichid. Apoi își suflecă mânecile pană peste cot, bagă mâna în lapte și începe al învarti ușor de zici că mângâie închegătoarea. Nu se oprește mai bine de 10 minute și mă întreb ce-o fi găsit în vasul cela de lemn de-l descântă așa frumos. Mă dumiresc când văd că de sub zer apare o bilă mare, albă, de branză, adunată încet cu mâna de nea Gheorghe. Încet, încet bila devine tot mai mică iar cand e destul de compactă o scoate și o pune din nou în sedilă, peste o strecurătoare mare. Rupe brânza în bucăți mici ca să iasă zerul din ea, după care o așează din nou în sedilă o strânge ca pe un săculeț și o pune la scurs atârnată în rând cu celelalte. Zerul rămas îl pune din nou la foc, băiatul cel mic  amestecă cu urdariul pe fundul cazanului să nu se prindă sau să se afume iar nea Gheorghe cu lingura cea mare culege de la suprafață bucățele de urdă ce se se încheagă din grăsimea rămasă în zer. Urda fierbinte se pune la scurs într-o strecurătoare, iar cand se răceste este stransă în sedilă și pusă la rândul ei la scurs. Toată treaba se termină iar baieții, care au adus apă cu galețile de la izvor, spală ustensilele folosite și le pregătesc pentru mulsul de seară.

Între timp pe foc s-a asezat un ceaun în care mămăliga deja bolborosește, iar noi, oaspeții suntem poftiți la masa de afară, să gustăm din cele produse la stână: caș, branză proaspătă, urdă, jintiță, mămăligă, balmoș. De aici se “rupe filmul” sau mă rog cum s-o fi zicând mai nou la digital.

Torres del Paine

Răzvan se simțea rău de tot. Toată noaptea a făcut drumuri afară din cort. Nici eu nici el nu am prea dormit. Cu o zi inainte urcasem din greu până la “Campamento Torres”. Nu altitudinea era problema ci diferența de nivel. Pe lângă cort și cele trebuincioase campării, am adus cu noi tot echipamentul foto. Și atârnă nu glumă. O ultimă încercare de a-l determina pe Răzvan să se scoale la 4.30. Nu reusesc. E dărâmat rău de tot. Mă hotărăsc să plec singur. Ce altceva puteam face până la urmă. Pentru asta venisem atât amar de kilometri în Patagonia, să fotografiez un răsărit la Torres del Paine. Documentarea m-a convins că un răsărit aici este una din cele mai frumoase spectacole pe care muntele îl poate oferi.

Cun părere de rău l-am lăsat pe Răzvan la cort și am plecat la lumina frontalei. Urcusul e anevoios, pe o morenă frontală în care poteca aproape nu se distinge. De altfel dupa cateva minute am pierdut-o și am “călărit” bolovanii aruncați alandala de ghețar. Ceva mai greu a fost până la mijirea zorilor apoi am regasit poteca firava către lacul de la baza turnurilor. La 7 fără un sfert am ajuns. Ce dezamăgire. Se vedea doar baza turnurilor. Restul era ascuns în norii joși și amenințători. Chiar și asa specatcolul căldării glaciare era impresionant. Mi-am propus să aștept. La un moment dat am auzit voci. Un grup de truiști veniseră să vadă și ei mirajul și măreția muntelui…cand a început să plouă. Mărunt, mocănește, în ciuda mea și a celorlalti noctambuli. Cum noi am fost singuri în tabără am înteles că celălalt grup venise de la cabana situată la doua ore mai jos decât “campamento”. Ei, asta da dezamăgire pentru ei. Eu urcasem cam o oră dar ei făcuseră mai bine de trei. Ne-am adăpostit cu toții sub o lespede cu speranța că n-o să dureze mult. Dupa o oră oamenii s-au dat bătuți. Cum n-aveam altceva mai bun de facut, am preferat să stau, să aștept. Ploaia cădea la fel de afurisită ca în Făgăraș sau orinde aiurea pe la noi și ma gândeam cu durere că în Patagonia poți prinde săptămâni întregi de vreme rea, așa cum poți avea norocul să traversezi într-o zi cele patru anotimpuri. Nu știu care este corespondentul foto la pescărescul “fir intins”, dar câteodată dacă n-ai, mai bine stai acasă. Sau cel puțin așa gândeam până la momentul în care în doua minute ploaia a stat, norii s-au spart și a ieșit soarele. Nu mai știam pe ce să pun mâna mai repede. Literalmente îmi tremurau mâinile de emoție și de viteza cu care mă grăbeam să montez camera pe trepied, obiectivul pe camera și filtrele pe obiectiv. Am tras și am chiuit vreo jumatate de oră, din același loc. Abea apoi am început să schimb locul de stație să caut unghiuri diferite. Brusc era vreme frumoasă, optimismul prezent și așa a fost toată dimineața. M-am gândit la Razvan cu părere de rău. Îi voi propune să mai stăm o zi ca să mai urcăm o dată la răsărit. Așa ceva nu se ratează pe bază de… indigestie… J

Iată au trecut mai bine de 7 ani de la tura din Patagonia. Am căutat fisierul arhivat pe CD să încerc o nouă “developare” cu softurile de azi, mult mai performante. L-am deschis, am editat și apoi l-am comparat cu tif-ul editat in 2004. Deosebirile sunt evidente, parcă ar fi două camere diferite. Încă de la începutul perioadei digitale am tras numai fișiere raw și iată că odată cu evoluția programelor de editare această decizie a dat roade. Nu degeaba un proverb spune că prevederea e mama înțelepciunii.

« Postari mai vechi    Postari mai noi »